Alchimia fericirii

Al-Ghazali (cca. 1056-1111), a fost unul dintre cei mai influenți filosofi, teologi, juriști și mistici suniți ai Islamului. Numele lui poate fi legat de introducerea aristotelismului sau, mai curând, a avicennismului, în teologia musulmană. Abordarea lui Al-Ghazali privind contradicțiile aparente dintre rațiune și revelație a fost acceptată de aproape toți teologii musulmani de mai târziu, și, prin intermediul lui Averroes și a autorilor evrei, a avut o influență semnificativă asupra gândirii medievale occidentale. Al-Ghazali (numele său complet fiind Abû Hâmid Muhammad ibn Muhammad al-Ghazali) a fost apropiat de conducătorii Imperiului Selgiuc, dar a înțeles că standardele etice corespunzătoare unei vieți religioase virtuoase sunt incompatibile cu funcțiile sale în serviciul sultanilor, vizirilor și califilor și a ales să renunțe la legăturile sale cu elita politica și militară a statului. Alchimia fericirii, publicată în persană (Kimiya‑yi sa’adat), spre sfârşitul vieţii sale, urmăreşte atenuarea tensiunilor dintre filosofii şi misticii Islamului şi scoate în evidenţă importanţa autodisciplinei şi a ascetismului. Traducerea de faţă are la bază traducerea publicată în 1910, în engleză de Claud Field (The Alchemy of Happiness) și este structurată în opt capitole, aproximativ egale ca întindere. Cartea de față reunește o serie de interpretări ale unor pilde cu conținut religios evocate în Coran și ale unor idei exprimate de Mahomed, de alți profeți sau învățati musulmani. Chestiunile abordate de Al-Ghazali aduc în prim-plan ideea unei vieți religioase exemplare. Astfel, el prezintă mai multe sfaturi pentru musulmanii pioși. Raportul omului cu divinitatea, cu semenii săi, cu rudele apropiate, dar și implicațiile religioase ale instituției căsătoriei sau ale muzicii și dansului sunt printre cele mai importante subiecte din lucrarea lui Al-Ghazali. Să ştii, o, preaiubite, că omul nu a fost creat în glumă sau la întâmplare, ci a fost făcut într‑un fel minunat şi pentru un ţel înalt. Chiar dacă nu a existat dintotdeauna, el trăieşte veşnic; şi chiar dacă trupul său este slab şi pământesc, spiritul îi este măreţ şi dumnezeiesc. Şi cu cât este mai ales subiectul cunoaşterii noastre,cu atât mai mare va fi încântarea simţită în studierea acestuia; de exemplu, ne‑ar face mai multă placer să ştim secretele unui rege decât dacă am afla secretele unui ministru. Văzând că Dumnezeu este cel mai înalt obiect posibil pentru cunoaşterea noastră, cunoaşterea Sa trebuie să ne dăruiască mai multă desfătare decât oricare alta.