Din filigrane si surasuri. Portrete suprapuse

„De multe ori am vorbit în viaţa mea, în felurite şi nenumărate împrejurări şi locuri. De astă dată sunt însă emoţionat. Simt inima cum se zbate în coşul pieptului. Când ajung în clipa în care trebuie să rog pe arhimandritul Galaction Cordun să-mi dea binecuvântarea, glasul mi-e aproape stins.

– Binecuvântează, preacuvioase, ca să predic. Biserica geme de lume. Toţi internaţii şi toţi ţăranii, tineri, moşnegi, copii, s-au adunat ca în zi de mare sărbătoare. De teamă, mă regăsesc. Ţăranii, mai cu seamă, ascultă cu capetele plecate povestea domnului Brâncoveanu, care s-a jertfit cu tot neamul lui pentru credinţa străbună, povestea Meşterului Manole, care şi-a îngropat dragostea lui vie şi nepreţuită în zidul mănăstirii de la Curtea de Argeş, ca să poată dura lăcaş de închinăciune Domnului, aşa cum nu se află un altul pe lume. Rostesc acum rugăciunea, cu voce tare, pătruns până în străfundul fiinţei mele de solemnitatea şi sfinţenia clipei. Ultimele cuvinte parcă nu le-aş spune eu, parcă le zice altcineva din mine, un glas venit din depărtări, pe care nu l-am auzit până acum.

– Doamne, Tu-n faţa căruia s-a ridicat până şi lespedea mormântului, şi ai nimicit puterea morţii ca să dăruieşti vieţii pe Lazăr, sfărâmă, Doamne, şi lanţurile robiei noastre, ca să ne redai libertatea cu care ai înzestrat toată firea, spre slava şi mărirea Ta veşnică. Amin! În strană, Andrei Noica se scutură ca de friguri, cu ochii plini de lacrimi. Mă uit la tovarăşii mei de necazuri. Prin toţi a trecut marele fior al credinţei şi i-a ridicat de pe pământul umilinţei spre cerul nădejdii. Cei mai mulţi plâng. Un plâns care alină şi spală sufletul. De pe urma predicii, am avut şi eu o mică răsplată sufletească. Pornind a doua zi spre Ulmi, ca să iau parte la şedinţa zilnică, o babă adusă de spate ca o cobiliţă, încărcată de ani şi de griji, m-a oprit în drum:

– N-ai fost, maică, ieri la biserică?… Păcat!“ (Ion VALJAN, Cu glasul timpului)