Ultima vrajitoare din Transilvania Vol. 2: Mathias

Cel de al doilea volum al trilogiei “Ultima vrajitoare din Transilvania.”

    Dupa intamplarile petrecute in V., Alexandra incearca sa redevina adolescenta normala de dinainte de a fi prinsa in povestea contesei-vrajitoare. Insa Mathias apare surprinzator la usa ei, aratand cu 10 ani mai tanar si fiind perfect adaptat la decorul si viata de noapte din Bucuresti. Mathias nu este insa singurul care revine… Alexandra se trezeste intr-un triunghi de forte intunecate, iar rapirea Norei, fiica Lorenei, este doar inceputul pentru o serie de intamplari infricosatoare. Pana sa se dezmeticeasca, Alexandra ajunge din nou in satul V., pe care-l gaseste schimbat, cu atmosfera lui tihnita complet evaporata, devenind un fundal pentru crime, iubiri regasite, razbunari. Noi figuri, intunecate si diabolice, isi fac aparitia in miezul povestii. Vor reusi Mathias si Alexandra s-o impiedice pe Aneke sa-si realizeze planurile malefice?

    Doua lumi distincte se intrepatrund: lumea adolescentilor de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje si pierce-uri, si lumea contesei disparute, cu intrigi de curte si povesti uitate. Un mistery romance in tonuri intunecate despre incest, superstitii, tradari, secrete, legende transmise peste veacuri.

     Fragment din romanul "Ultima vrajitoare din Transilvania. Volumul 2: Mathias" de Cristina Nemerovschi:

    „Asadar, Aneke il omorase numai pe preotul batran, care ne intampinase in curtea bisericii. Pe tatal lui Radu. Nepotul preotului de pe vremuri, care condusese taranii revoltati, veniti sa o ucida pe contesa. 

    — Hai sa ne grabim, a propus Aneke, continuand sa urce prin padure.

    — Stai!, am zis, uimita cumva de curajul de a ma impotrivi ei. N-ar trebui sa-i cautam pe ceilalti? Pe Mathias, pe Lorena, Nori? Poate ca le va face rau! 

    — Nu. Cel mai bine este sa ne pastram planul. Daca este cineva pe care sa ma pot baza, acela e Nicolas. Facem vraja, apoi ii cautam. Sunt sigura ca vor fi bine mersi, a incheiat ea.

    Am continuat drumul, eu gresind cararea, fiindca pierdusem volanul prins de rochia ei, Aneke intorcandu-se dupa mine. O parte din drum am facut-o tinandu-ne de mana. Imi transmitea ceva fiinta ei, graba de a ajunge la mormantul mamei sale. Putere si fragilitate, nerabdare si teama. Cred ca, daca cineva mi-ar fi spus in clipa aia ca n-o s-o mai vad niciodata pe Aneke dupa ce noaptea avea sa ia sfarsit, as fi suferit de-adevaratelea. 

    Am trecut, din intamplare, si pe langa ascunzatoarea unde ma refugiasem cu Mathias. 

Aneke s-a intors spre mine, m-a privit cu ochii 

ei mari si verzi, iar eu am lasat privirea, vinovata, in pamant.

    Spre iesirea din padure, mi-am amintit de lacul blestemat, acolo unde ma imbatasem asta-vara si unde se intamplasera acele evenimente, inca nestiute de mine, care aveau sa precipite finalul si sa duca la moartea bietilor batrani. O moarte peste care nu trecusem inca. Probabil ca nu aveam sa trec niciodata. Decat poate daca, cine stie, o fiinta binevoitoare avea sa-mi stearga mintea, sa-mi fure amintirile. Ma intrebam daca Aneke are puterea aceea despre care se spune ca apartine vampirilor, de a te fermeca si a-ti fura amintirile. Cred ca uneori, daca iubesti pe cineva, e bine sa-i stergi amintirile. Viata poate fi mai usoara si mai placuta fara ele. Fara unele din ele, cel putin.

    Ma mai intrebam daca Mathilde, Johan si Ionas strabatusera candva padurea asta, prin care treceam eu acum cu Aneke. Oare in tineretea lor, padurea arata altfel? Era mai blanda, mai... umana? Mai putin infricosatoare? Oare ce ar fi spus ei daca ar fi stiut ca eu aveam sa ma plimb zi – noapte, de fapt – alaturi de o fantoma, prin padurea din V.? O fantoma cu care vorbesc de parca am fi prietene...”