Dela moarte la viata

       Monahii au scris din necesitatea de a fixa si transmite învãtãturi de credintã sau experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci încãrcate de realitate. În acest context, romanul Pãrintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacã nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, cã este vorba de o autobiografie mascatã de un nume fals si pretextul gãsirii unui jurnal în podul Mânãstirii Frãsinei. Putini scriitori s-au încumetat sã se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre acestia ne amintim de Damian Stãnoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori în mânãstire), precum si de Vasile Voiculescu. Dar toti trei realizeazã o criticã a crizei monahale din perioada interbelicã, prezentând mânãstirea nu ca o intrare în Împãrãtie, ci ca o poartã a iadului, ca un loc al compromisurilor si al tuturor pãcatelor. Astãzi avem în fatã o carte autenticã ce rãspunde duhovniceste acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentând initierea unui tânãr teolog prins între deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologicã” nu e) si aspiratiile sale de a trãi crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau în stare s-o facã. “Nebunia” de a pãrãsi totul si a intra în mânãstire era taxatã ca atare de pãrinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i aflã în mânãstire, monahi prin hainã, dar nu prin strãduintã. “Nu mai era nevoie sã mã fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru cã si asa toatã lumea mã considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Pãrintilor din Pateric: cãderea în pãcat, remuscãrile constiintei, pãrãsirea lumii si intrarea în mânãstire, ispitele primirii, acomodarea cu viata monahalã si primele bucurii duhovnicesti, diferite încercãri, misunea în lume si reîntoarcerea la mânãstire. Cu o singurã diferentã: datele exacte ale evenimentelor istorice le plaseazã între 1940 si 1944, în România, Basarabia si Transnistria. Pagini întregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul Zosima este “pãrintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte filocalice: “În clipe de durere, îmi gãseam unica întãrire si mângâiere în rugãciune. Ca si în primele luni de la Frãsinei, as fi fost pierdut dacã nu m-as fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decât Psalmii lui David. Mã asezam jos, pe podele, într-un colt de baracã, si începeam sã mã rog. Dar rugãciunea mea nu era o rugãciune obisnuitã. Rugãciunea mea tâsnea din sufletul meu, asa cum tâsneste gheizerul din inima pãmântului, mânat de un foc si de o presiune grozavã. Numai în primele luni de la Frãsinei mã mai rugam cu atâta putere”(pg. 231). Mentionãm cã cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu stia cã tocmai în chinurile de la Frãsinei eu îmi gãseam fericirea pe care n-o puteam gãsi nici în cãsãtorie, nici în bunãstare. Si apoi fratele meu nu stia cã si eu sunt logodit, cãsãtorit, îndrãgostit. Si asa cum într-o teacã nu pot încãpea douã sãbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altã dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Hristos. Iar Iisus mã cheamã din nou la Frãsinei.... A doua zi am ajuns la Frãsinei, unde într-adevãr mã asteptau fratii si pãrintii mei iubiti, chiliuta, pãdurea, pãsãrile”(pp. 287-288). Putem considera aceastã carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti. Ea se gãseste pe tarabe alãturi de alte cãrti de aventuri, care propun o lume a pãcatului. Oricui îi este la îndemânã s-o cumpere si s-o citeascã, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Si va constata cã surprinzãtor de interesant, de bine si de folositor. (Maria-Elena Ganciu)