Dumnezeu îngăduie ispitele antihristice pentru ca să ne încerce credinţa şi să ne cearnă. „Ci eu numai spre Domnul voi aţinti privirea, în Domnul Dumnezeul meu îmi voi pune nădejdea, şi Dumnezeul meu mă va asculta (Mih. 7,7).
Între El, minunile Sale şi noi, Dumnezeu a pus credinţa, nu logica gândurilor omeneşti. Dacă ea ne va întări prin Harul Dumnezeiesc, inima noastră va sta neclintită. Iar prin nădejdea creştină, care este sădită în inima noastră de darul lui Dumnezeu, sufletul nostru devine curajos şi dârz, primind putere să biruim ispitele şi hotarele morţii şi să pătrundem în viaţa cea veşnică.
Dar dacă cădem în deznădejde, deznădejdea naşte disperarea, iar „a dispera e o nenorocire mai mare decât a păcătui” (Sf. Ioan Carpatinul) pentru că disperarea este moarte duhovnicească, căreia îi poate urma şi moartea trupească prin sinucidere, asemenea lui Iuda. De aceea, „a-ţi izbăvi inima de chinuitoarele neputinţe ale deznădăjduirii şi disperării este mult mai important decât să vindeci neputinţele trupeşti” (Sf. Casian Romanul).