Rabdarea. Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efem Sirul

Cuprins:
Capitolul 1. Deosebirea dintre rabdarea lumeasca si cea crestina
Capitolul 2. Sfintii nevoitori – chipuri si învatatori ai adevaratei rabdari
Capitolul 3. Rabdarea crestinilor de odinioara si rabdarea noastra
Capitolul 4. Dusmanii rabdarii
Capitolul 5. Greutatea nevointei rabdarii pâna la sfârsit
Capitolul 6. Rabdare – Mântuire
Nota biografica

Capitolul 1: Deosebirea dintre rabdarea lumeasca si cea crestina
Rabdarea este o mare virtute numai daca e unita cu smerita cugetare. Ea aduce biruinta si praznuire în sufletele celor ce cred în Hristos, printr-o bucurie pasnica. Noi fericim pe cei ce au rabdat (Iac. 5, 11), pentru ca ne dam seama de maretia acestei nevointe.
Exista doua feluri de rabdare: unul este cel obisnuit, omenesc, nedesavârsit dupa manifestarile si motivele rabdarii, si îl vom numi lumesc. Iar celalalt este desavârsita rabdare, amintita prin neobisnuitele semne ale îndelungii rabdari dumnezeiesti. Aceasta este rabdarea crestineasca. Ea începe acolo unde sfârseste obisnuita rabdare. Izvoarele ei sunt în nesecatul har dumnezeiesc, daruit din abundenta celor smeriti.
Care rabdare a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul, atunci când ne învata sa ne rugam în acest chip: „Iar duhul rabdarii da-mi-l mie, Doamne!”? În mod cert, nu rabdarea omeneasca, cu nedesavârsirile ei, ci acea rabdare care îsi are temelia în Dumnezeu – harica, fara prihana, desavârsita rabdare –, pentru ca aceasta ne conduce catre mântuirea cea vesnica. Aceasta este rabdarea despre care Hristos spune: Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre! (Luca 21, 19) Aceasta este rabdarea în numele lui Dumnezeu, rabdarea crestinului, care doreste sa dezradacineze din sine pacatele contrare ei: supararea, mânia, razbunarea, rautatea, osândirea si altele. Aceasta este rabdarea care se arata cu putere între rautatile din lumea aceasta si care biruie si pacatul, si pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobândirea unei asemenea rabdari, merita ca omul sa se roage si sa se osteneasca.
Necunoscatorii credintei crestine au cunostinta, de asemenea, despre rabdare si o practica, pretuind-o foarte mult. Dar cât de saraca si nedesavârsita este aceasta, si atât dupa îndemnuri cât si dupa realizarea ei, în comparatie cu rabdarea despre care ne învata Hristos! Iata si ilustrari în acest sens:
Multi oameni necredinciosi au intrat în conflict cu cunoscutii lor ori cu unii vecini rai, si au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, aratând pâna la o vreme catre acestia rabdare. Însa pentru ce? Pentru ca se tem ca acei oameni pot sa le produca si mai mari necazuri. Motivul rabdarii lor tine de un interes pamântesc: fuga de probleme si mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, rabdarea nu are o valoare morala deosebita, chiar daca este mai buna decât violenta, nerabdarea si razbunarea.
Unii rabda diferite vrajmasii, ca sa treaca în ochii lumii drept oameni virtuosi. Asa a fost rabdarea stoicilor în antichitate. Cu multa vointa, ei se exersau în rabdare pâna la o asemenea treapta, încât puteau sa rabde linistiti toate nenorocirile survenite. Rabdarea lor era întemeiata pe o fina si ascunsa mândrie. Însa tocmai din pricina acestei mândrii, au pierdut calitatea adevaratei virtuti.
Se povesteste despre filosoful Epictet ca era rob la un stapân foarte mânios, care îl batea deseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav si si-a prevenit stapânul ca, daca îl va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Într-o zi, înfuriindu-se, stapânul a început din nou sa-l bata, si de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel încât a reusit, într-adevar, sa i-l rupa. Epictet a simtit o mare durere, însa cu sânge rece s-a adresat stapânului sau: „Doar te-am prevenit ca, daca ma lovesti peste acest picior, îl vei rupe! Iata, mi l-ai rupt, într-adevar!”
Amintind aceasta întâmplare într-una din cartile sale polemice împotriva crestinilor, scriitorul pagân antic Celsius, adept al stoicismului si dusman al credintei crestine, întreaba: „Când a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte?” Iar un dascal crestin i-a raspuns: „Atunci când Îl munceau, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a tacut! Iar aceasta este si mai admirabil!”
Au existat si exista si astazi oameni care rabda jigniri, deoarece, în trufia lor, socotesc ca fiind înjositor sa se coboare pâna la nivelul acelora care si-au îngaduit sa-i insulte. Asa s-a întâmplat cu un filosof pagân. Acesta mergea cu ucenicul sau pe strazile Atenei si a fost insultat pe neasteptate de catre un om fara educatie. Ucenicul ardea de indignare pentru ca învatatorul lui fusese insultat în acest fel. Însa filosoful si-a continuat netulburat drumul sau. Ucenicul s-a mirat de aceasta netulburare si l-a întrebat cum se explica aceasta. Filosoful i-a raspuns: „Daca tu mergi linistit pe cale, si o oarecare vita te atinge cu povara ce o poarta în spate, te vei simti jignit?”
Cu asemenea trufase „virtuti” îi educau uneori cei mai buni filosofi pe ucenicii lor. Însa învataturile lor despre virtute nu conduceau oamenii la desavârsirea morala. Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne învata despre adevarata virtute a rabdarii, întemeiata nu pe egoism, nu pe mândrie, nu pe dispretuirea aproapelui, ci pe smerenie. Pentru Mântuitorul nu exista oameni care sa fie trecuti cu vederea. Si cei mai de jos dintre acestia sunt cei prea mici frati ai lui Hristos. (Mat. 25, 40) Pentru acestia Dumnezeu-Omul Si-a varsat scump sângele Sau (Rom. 14, 15).
Rabdarea lumeasca îsi are începutul în egoism si se încheie prin desarta slava lumeasca. Ea este cladita pe mândrie. Stralucirea ei mincinoasa se stinge pe neasteptate atunci când se descopera înrudirea acesteia cu întunecata trufie si cu dispretul arogant fata de aproapele nostru.
Învatatura Domnului nostru Iisus Hristos despre rabdare se întemeiaza pe propria Sa pilda. Iar mareata Sa pilda trimite spre rabdarea care îsi are începutul nu în mândrie, ci în smerenie, nu în egoism, ci în jertfa de sine; se întemeiaza nu pe dispretuitoarea trecere cu vederea a aproapelui, ci pe dragostea sincera catre acesta. Rabdarea crestineasca este o calitate proprie dumnezeirii, pentru ca urmeaza Facatorului, despre Care s-a spus ca este Îndelung-rabdator si Multmilostiv (Ps. 102, 8).
Sfântul Ioan Scararul deosebeste trei chipuri de monahi virtuosi care, în acelasi timp, rabdau grele scârbe. Ei actionau în chipuri diferite, însa toti erau neprihaniti. Unul tacea cuprins de teama. Altul se bucura întru sine ca i s-a dat prilej sa rabde ceva, însa în acelasi timp se întrista pentru cel care îi prilejuise supararea. Al treilea, cugetând la pieirea celui ce-l scârbise, varsa pentru acesta lacrimi fierbinti. „Acesta a fost pentru mine un prilej – spune Sfântul Ioan Scararul – ca sa vad manifestarea celor trei virtuti: frica de Dumnezeu, nadejdea în rasplata si dragostea.”
Iata cu ce marete virtuti este legata rabdarea crestina: cu credinta în Dumnezeu, cu nadejdea în El si cu dragostea, care Îl cuprinde atât pe Facator, cât si fapturile. Aceasta înseamna ca rabdarea crestina creste pe ogorul Evangheliei Noului Testament, unde sunt tesute aceste trei virtuti (I Cor. 13, 13).
Dupa Sfântul Ioan Gura de Aur, „rabdarea crestineasca se arata atunci când în noi au prins radacini adânci dogmele credintei”. Cu alte cuvinte, noi nu putem sa rabdam smeriti diferite ofense, dificultati, dureri, pagube si necazuri cu smerenie crestineasca, daca nu suntem convinsi ca Dumnezeu exista, daca nu credem ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, a rabdat pentru noi patimire si moarte pe cruce, ca sa ne rascumpere din pacat, blestem si moarte, si daca nu am priceput ca Sfântul Duh ne da dumnezeiescul har, cu al carui ajutor putem sa rabdam si cele mai mari necazuri în viata. Credinta naste rabdarea crestineasca.
Privirea adevaratului crestin trebuie sa fie îndreptata catre rasplata viitoare si catre viata vesnica, unde Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele lui. (Apoc. 2, 23) Acolo pe aceia care au rabdat îi asteapta o rasplata deosebita. Nadejdea în acea rasplata însufleteste pe nevoitorii întru rabdare.
Însa desavârsita rabdare este cu neputinta de obtinut fara dragoste catre Dumnezeu si catre oameni. Aceasta dragoste, numita legatura desavârsirii (Col. 3, 14), e mai înalta si decât credinta, si decât nadejdea. Ea depaseste credinta acelora care, ca robi, se ostenesc spre mântuire. Ea trece peste granitele nadejdii, însufletindu-i pe aceia care slujesc lui Dumnezeu asemenea simbriasilor. Ea se desavârseste cu dumnezeiasca înfiere care, fara sa astepte plata, primeste de la Iubitorul Parinte ceresc Împaratia lui Dumnezeu nu ca rasplata, ci ca mostenire, dupa cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Nu mai esti rob, ci fiu, iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; asemenea Mat. 25, 34).
Cel ce ne îndeamna catre mândra rabdare lumeasca este mândrul satana. El se teme de puterea mântuitoare a rabdarii crestinesti si urmareste sa o înlocuiasca cu o prefacuta „virtute”, care este o rabdare plina de mândrie. Este adevarat ca cel mai adesea el îndeamna oamenii catre nerabdare, caci din ea aduna cele mai mari izbânzi: cearta între cei apropiati, aprinderea focului urii între acestia, atâtarea catre razbunare si altele. Însa el poate sa învete si spre rabdare, atunci când este vorba de oamenii care pretuiesc virtutea si doresc sa se faleasca cu ea. În asemenea cazuri, prin manifestarea parutei virtuti a rabdarii lipsite de har, el abate oamenii de la nazuinta de a atinge adevarata rabdare. Urmarea pentru el ar fi de nesuportat, pentru ca aceasta îl doboara. Iar prin rabdarea cea lipsita de har, în cele din urma el iese plin de biruinta. Paruta poleiala a rabdarii lumesti ameteste cu multumirea de sine desartele suflete si ele sunt pregatite sa se dedea uneori la mari „nevointe”, ca sa patrunda si mai adânc în placutele valuri ale pierzatoarei slave desarte.
Stihia diavolului este mândria. Împlinitorii plini de mândrie ai rabdarii sunt, totodata, nevoitori si slujitori ai satanei. Rabdarea le e dusman acestora, însa ei rabda si se admira pentru comportarea lor „mareata”, ramânând orbi la caracterul ei pacatos, ascuns sub mantia fascinantei „bunei înrudiri” exterioare. Rabdarea lor este ieftina si usor atinge „virtutea”.
Nu astfel se întâmpla si cu nevoitorii crestini pe calea rabdarii. Pentru acestia nu exista realizari lesnicioase, ci o lupta cumplita – lupta cu întunecatele puteri diavolesti (Efes. 6, 12), si o razboire pâna la sânge (Evr. 12, 4) cu propriile patimi pacatoase. Ei nu îsi dau seama de realizarile lor, nu îsi contempla virtutile, ci în permanenta încearca o sincera nemultumire de sine, la care contribuie Însusi Dumnezeu, Care îngaduie împrejurari schimbatoare si umilitoare în viata lor, ca sa aiba motive permanente de smerire de sine. Astfel ei ramân orbi la virtutea lor si atenti la pacatosenia lor. Sub aripa smereniei, cresc si se dezvolta neluând seama la ei însisi. Astfel, lor, prin lupte si ispite, le înfloreste marea virtute – smerita rabdare, inspirata de înalta pilda a lui Hristos. Lor le este legata aceasta de credinta, de aceea este trainica; le este întarita de nadejde, pentru aceasta este biruitoare; este însufletita de dragoste, de aceea este mântuitoare.