Romanul este o marturie originala a unui episod istoric dramatic, din perioada maoista de „reeducare” a tinerilor „intelectuali” (cel mai adesea adolescenti cu liceul neinceput) in sate uitate de lume, pe virf de munte; este insa si declaratia de iubire pentru cuvint, pentru literatura ca mijloc suveran – dar si viclean – de eliberare. Romanul autobiografic aduce in scena doi adolescenti (pe autor si pe prietenul sau, Luo), fii de medici – adica de burghezi si de „dusmani ai poporului” –, trimisi la „reeducare” pe Muntele Fenixului Ceresc, in plina Revolutie Culturala, intr-un sat in care singura cultura este cea agricola. Inarmati cu o vioara, cu un desteptator si, mai tirziu, cu traducerile interzise (furate de la Ochelarist – un alt tinar aflat la reeducare) din Balzac, Stendhal, Flaubert, Dumas, Hugo, Dostoievski, Dickens, Melville, Rolland, eroii nostri isi executa muncile menite sa le invioreze constiinta revolutionara: cara excremente cu spinarea, muncesc in mina si pe orezarii si vizioneaza filme (nord-coreene sau albaneze) pe care le relateaza satenilor in reprezentatii de cinema povestit. Usa evadarii si a izbavirii spirituale li se intredeschide insa prin lectura la lumina lampii – departe de privirile vigilente ale primarului satului – a marilor autori occidentali pusi la index. Si prima care trece dincolo de ea este Micuta Croitoreasa, iubita lui Luo – si ea reeducata, dar sentimental, de Balzac. Povestea, dramatica in definitiv, nu serveste insa unui rechizitoriu politic si nici nu vizeaza o rafuiala a autorului pentru cei trei ani petrecuti in „resedinta de reeducare”. Este o lectie indrazneata de libertate, marturie a iubirii pentru literatura, pentru viata.
Traducere de Daniela Boriceanu. Postfata de Alexandru Calinescu.