Casa tacerii

Casa tacerii (aparut in original in 1983) este al doilea roman al lui Orhan Pamuk, pentru care primeste in Turcia premiul Madaları, apoi Prix de la Decouverte Europeenne (1991, pentru traducerea franceza) si o nominalizare la Man Asian Literary Prize (2012, pentru traducerea engleza). Scriitura lui Pamuk, deja matura si rafinata, isi defineste aici temele ce ii vor deveni in scurt timp definitorii: pendularea intre istoria Turciei si destinele individuale, iubirea ca amestec paradoxal de obsesie si luciditate, ruptura intre generatii si fantasmele apropierii de Occident.  

Ne aflam in Turcia anilor 1970, o perioada framintata de nebunie politica. Desi e vara si casa ei e la un pas de plaja, Fatma nu izbuteste sa se incalzeasca sub plapuma inflorata. Fatma are nouazeci de ani, sufera de frig si nu mai poate dormi, asa ca isi petrece zilele si noptile amintindu-si franturi din viata ei plina de tristete, de venin si de razbunare. Ca in fiecare an, cei trei nepoti vin in vizita, iar povestile lor, intr-alt fel triste si pline de venin, se intretes cu istoria ei, pe masura ce pacatele nepotilor ii aduc aminte de pacatele ei din tinerete.

„...nimic nu este atit de uimitor ca viata. In afara de scris.

Da, desigur, in afara de scris – singura consolare.” (Orhan Pamuk)

„Pamuk cuprinde in romanul sau mult teritoriu fara ca macar sa se indeparteze de locul actiunii. Casa tacerii e un loc al fanteziei, al amintirilor, al filosofiei. Cartea este densa, strabatuta la tot pasul de idei inspirate din istorie, religie, memorialistica, politica, dar nu da nici o clipa impresia ca te afli in fata unui material didactic, caci cititorul isi da seama ca toate aceste reflexii din diverse domenii si discipline sint de fapt rupte din viata noastra: frinturi veridice din launtrul fiecarui personaj.” (The New York Times)

„In Casa tacerii, semnificatia unei masini conduse cu viteza aduce aminte de scenele din Marele Gatsby, desi intelesul pe care-l capata in romanul lui Pamuk este diferit: se prea poate ca vechea generatie sa aiba inca lucrurile sub control, insa acesti tineri sint forta nestapinita care mai devreme sau mai tirziu va conduce lumea.” (The Guardian)