Copacul trasnit

În tacerea noptii i s–a parut ca aude ceva, un fosnet usor venit din camera lor, s–a oprit sa asculte, da era ca o mângâiere, apoi s–a auzit un „tocait” ca un sarut zgomotos si plin de bale, apoi un scârtâit de pat. 
A tipat, ba nu – a urlat un „N... U...” lung, de animal ranit, a aprins lumina si a înlemnit. În clipa aceea ea a crezut ca a murit, ca era undeva sus si privea nepasatoare si rece spre un loc cunoscut si totusi strain. În pat, dar parca era patul lor, un barbat si o femeie faceau dragoste, dar nu era dragoste, era o împerechere animalica, ceva comandat. 
Cei doi au ramas înmarmuriti si n–au putut sa faca nici macar acea miscare banala de a se acoperi, iar ea cu ochii mariti de groaza privea si nu vedea, auzea si nu credea. 
Pironita parca în acel loc nu putea sa faca nici o miscare, se uita doar la cei doi care pareau doua manechine ramase fara acoperamânt, aruncate pe un pat ravasit. Parca o apa s–ar fi tulburat în capul ei si daca s–ar fi miscat era convinsa ca un mâl cleios i–ar fi învaluit tot capul si–ar fi cazut acolo. O transpiratie rece o cuprinse si–n câteva clipe tot corpul îi era ud, de parca cineva i–ar fi scurs o stropitoare în cap. Ochii o frigeau si parca scaparau, deoarece la intervale egale un fascicul luminos iesea din ochi, cauta o tinta, apoi se stingea usor si tot asa, palmele o ardeau si o usturau, dar gura nu putea sa scoata nici un sunet.