Ne face placere sa apelam, uneori, la acele fapte ale trecutului care ne înnobileaza spiritual, ne motiveaza nu doar prezentul, ci ne potenteaza chiar si credinta într-un viitor. Ca atare, ne bucura atât existenta unui trecut demn de a fi cunoscut, cât si efortul acelora care încearca sa arunce o lumina noua asupra lui. Cunoasterea, cu toata reticenta istoriei în sine de a ne învata ceva, tot va duce la o alta perspectiva asupra evenimentelor care ne-au marcat si ne marcheaza viata. Iar Biserica noastra, trecutul ei exemplar, în acest context, ofera numeroase pilde de slujitori devotati lui Dumnezeu, dar si poporului din care au facut parte. Crestinismul face din chiar timpul istoriei o componenta a devenirii umano-cristice, iar din slujitorii ei trepte ale înaltarii dumnezeiesti.
În acest context al mai bunei cunoasteri a trecutului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, se înscrie si încercarea celor doi autori, anume de a arunca o mai mare lumina memorialistica asupra unui devotat slujitor al altarului, este vorba de protopopul de Beius, Dr. Valeriu Hetco (1877-1959). Încercând sa concilieze subiectivitatea filiatiei cu exigentele demersului istoric, cei doi autori reusesc cu prisosinta sa prinda liniile biografice ale protopopului, dar si raportarea la contextul social si istoric mai larg. Din creionarea parcursului personal reiese impozanta personalitate a protopopului, dar si solida sa pregatire teologica, intelectuala, spirituala. Întreaga sa personalitate s-a dezvoltat si a evoluat în cadrele spirituale ale Bisericii Române Unite.
Ca atare, el nu a facut decât sa întoarca spiritual ceea ce a primit de la Biserica sa. Evocarea de fata surprinde în amanunt traiectul acestui slujitor al Bisericii, adaugându-l la portretul istoric inconfundabil al Bisericii noastre. Este vorba de un trecut si de un martiriu de credinta care face cinste oricarui român.