S-a nascut în noaptea Sfintei Nasteri a anului 1941, într-un sat de la poarta de rasarit a Apusenilor, Topa Mica (jud. Cluj), dupa cum marturiseste el însusi în poezia Sat transilvan: „Din Apuseni, din rasarit ma trag/ De pe aceste dealuri transilvane.” A urmat scoala primara în satul natal, iar gimnaziul în satul vecin, Sânmihaiul Almasului, unde a avut norocul unui pedagog si dascal minunat, Ilie Butoi, un fel de Domnu’ Trandafir transilvan, caruia îi si face un portret memorabil, în care recunostinta si aducerea-aminte capata vibratii lirice: „Îmi îngadui sa-l evoc pe iubitul meu învatator, Butoi Ilie, care ne lua în bratele sale pe toti veniti de la sate în scoala aceea din Sânmihaiu, iesiti din casa parintilor, adusi aici la învatatura. Minunatul pedagog stia ca de acum acesti copii sunt pruncii lui si trebuie sa privegheze asupra lor cu toata iubirea si responsabilitatea. Venea si noaptea pe neasteptate, sa ne vada cum dormim în paturile de lemn cu tol si strujac aduse de acasa în internatele scolii.
Ioan Alexandru face parte din generatia ’60 a liricii românesti, asa-numita generatie „Labis”. Vad ca Marian Popa în recenta sa Istorie a literaturii române, de azi pe mâine, nu considera acest grup de poeti – din care faceau parte Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Adrian Paunescu, Ana Blandiana, Constanta Buzea, Grigore Hagiu, Cezar Ivanescu, Gheorghe Pitut s.a. – ca o generatie, ci ca un moment în care se poate vorbi de o noua calitate a libertatii de a scrie. Fapt e ca prin aceasta generatie (totusi, generatie e mai propriu sa-i spunem), poezia româneasca îsi recapata statutul ei specific si se restabileste legatura cu marea poezie interbelica, brutal întrerupta prin lirica proletcultista a anilor 1948-1960.