Marturisesc nevoia ca si in acest volum de "minime reflectii" s-accept cu frica o confruntare cu modul general de abordare a temelor credintei, a realitatilor traite doar de mine: cu teama spun exact precum gandesc, nu cum ar dori-o unii, obisnuiti sa unga cu miere adevarul pentru a fi mai lesne acceptat sau pentru a trece mai usor. Nu sunt brutal, nu sunt lipsit de politete cand, uneori chiar adevarul ma obliga sa fiu transant cu mine si cu altii, caci sunt convins ca cea mai sinistra forma de civilizatie este fatarnicia.
De-aceea, inca de la inceput, le cer iertare acelora pe care, printru aceste minime reflectii, cumva, ii voi fi stanjenit.
Chiar si de cititori sau de ascultatori ma tem, cu omeneasca frica, dar nu cu "sfanta frica". Aceasta numai fata de Dumnezeu s-ar cuveni s-o am. Si mult ma rog s-o dobandesc, ca-n ea sa-mi aflu un inceput de mult dorita-ntelepciune (Ps. 147,11) in care sa raman.