Ultimii copii din Tokio

... amândoi tăcură deodată, dar se gândeau la acelaşi lucru. Dacă livezile erau un fel de fabrici de fructe, oare viaţa petrecută muncind închis în ele nu era extrem de dură? Când se gândesc la o grădină cu pomi fructiferi, oamenilor le vine în minte Edenul şi devin invidioşi.
 
Işi imaginează o viaţă idilică în sânul naturii, căutând ciuperci pe munte, descoperind livezi miniaturale de muşchi, savurând aerul umed pieptănat de frunzele ferigilor, citind urmele căprioarelor şi ascultând cu atenţie ciripitul păsărilor. Dar Amana nu putea să ducă o astfel de viaţă, pentru că muncea de dimineaţă până seara în fabrica numită livadă.
 
Dacă ar fi locuit într-o metropolă, s-ar fi putut bucura de viaţă ieşind în weekend la expoziţii, concerte, prelegeri, ar fi cunoscut lume nouă sau ar fi descoperit magazine noi în timpul plimbărilor. E drept că situaţia economică din Tokio era la pământ, dar magazine mici apăreau peste tot ca nişte bule de aer ce se ivesc la suprafaţa apei.
 
Chiar dacă stăteai pe o bancă în parc, privind trecătorii, tot nu te plictiseai. Plimbându-te prin oraş, simţeai cum angrenajul din mintea ta se pune în mişcare. Aceste distracţii erau cea mai delicioasă parte din fructul numit viaţa de zi cu zi şi existau destule familii care îşi dăduseră seama de acest lucru şi preferaseră să trăiască în Tokio, chiar dacă apartamentele lor erau neîncăpătoare şi mâncarea insuficientă.
 
Amana fie se gândea numai la fructe, fie nu putea scrie pe vederi anumite lucruri din cauza cenzurii. Sau poate îi ascundea ceva? în orice caz, Yoshiro era sigur că ceva nu e în ordine. Privea textul şi simţea o iritare profundă, ca şi când o parte din cuvinte ar fi fost acoperite de o mână nevăzută.
 
Demult, pe când încă existau obiectele numite telefoane, probabil că ar fi sunat-o scurt, dar cel mai adesea era mulţumit că acestea dispăruseră. înainte se certa cu Amana de câte ori o suna şi unul dintre ei ajungea să pună capăt convorbirii trântind receptorul în furcă. Dacă Amana îi spunea că ceva nu-i place pentru că este acru, Yoshiro îi răspundea: „Faci prea multe mofturi la mâncare, de-asta răceai atât de des când erai mică“.
 
Asta o scotea din sărite. Amana îi replica: „Dacă obligi un copil să mănânce ceva care nu-i place, vei creşte un adult insensibil şi letargic, care nu are habar ce-i place", facându-l pe Yoshiro să se răstească: „Nu-mi aduc aminte să te fi obligat să mănânci ceva!", ceea ce îi alimenta şi mai mult furia.
 
Dacă îşi scriau vederi, nu putea să-i răspundă imediat. în plus, doar gândul că trecuse o săptămână de când primise vederea ei era suficient pentru ca mânia să i se domolească...