Cei trei muschetari. Vol. I+II

 Venit la Paris sa faca avere, neavand alt sprijin decat sfaturile tatalui sau si recomandarea catre domnul de Treville, capitanul muschetarilor, tanarul gascon D’Artagnan se imprieteneste curand cu nobilul Athos, impunatorul Porthos si pretiosul Aramis, cei mai renumiti muschetari din corpul de garda al regelui Ludovic al XIII- lea. Impreuna, cei patru camarazi ii infrunta pe cardinalul Richelieu si pe spioana acestuia, perfida si seducatoarea Milady de Winter, salveaza onoarea reginei indragostite de dusmanul Frantei, ducele de Buckingham, infrunta primejdii pe drumul spre Anglia, se acopera de glorie la asediul cetatii La Rochelle si intra in legenda… Unul dintre cele mai bune romane istorice scrise vreodata.

Carte recomandata de Cristian Teodorescu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".
     Fragment din roman:

 
   „In pofida oricaror stradanii, d'Artagnan nu putu sa afle mai mult despre noii sai prieteni. Se multumi deci sa creada tot ce se spunea despre trecutul lor, sperand ca viitorul sa-i aduca destainuiri mult mai temeinice si mai intregi. Pana atunci, Athos era pentru el un Ahile, Porthos era un Ajax si Aramis un Iosif.
    Altfel, cei patru tineri duceau o viata vesela. Athos juca, dar totdeauna in sec. Cu toate acestea nu imprumuta niciodata nici un gologan de la prietenii lui, desi isi tinea mereu punga la dispozitia lor; cand i se intampla sa joace pe cuvant, a doua zi dimineata la sase trimitea sa fie sculat din somn creditorul ca sa-i achite datoria din ajun.
    Porthos avea nabadai: cand se intampla sa castige, era insolent si falnic; daca pierdea, se facea nevazut cateva zile in sir, si pe urma se intorcea palid, tras la fata, dar cu bani in buzunar.
    Aramis nu juca insa niciodata. Era, de buna seama, cel mai tont muschetar si cel mai nesuferit oaspete cu putinta. Una-doua, el trebuia sa lucreze. Cateodata, in toiul unui ospat, cand fiecare, incalzit de vin si de vorba, credea ca o sa mai stea la masa inca doua-trei ore, Aramis se uita la ceasornic, se ridica, si cu cel mai gratios suras isi lua ramas-bun ca sa se duca, spunea el, si sa consulte un luminat teolog cu care avea intalnire; alteori se intorcea acasa, ca sa scrie o lucrare, si ruga pe prietenii lui sa nu-l tulbure.
    In acele clipe, Athos isi flutura acel fermecator zambet melancolic, atat de potrivit cu nobilul sau chip, iar Porthos tragea dusca dupa dusca, jurand ca Aramis nu va ajunge niciodata decat un biet popa de tara.
    Si acum, dupa aceasta scurta privire asupra celor patru prieteni, sa innodam firul povestirii noastre.”