Fatele lui Ianus si mastile scriitorului. Eugen Barbu. Viata si opera

      În istoria literaturii române, Eugen Barbu (1924-1993) constituie un „caz” complicat, un subiect delicat şi oarecum tabu, pentru că vorbim despre un exemplu semnificativ al scriitorului sub vremi, cu atât mai mult obligatoriu de analizat astăzi pentru ceea ce aş putea numi „patologia” şi „simptomele” culturii naţionale de după 1944.

     Acoperind o jumătate de veac, de la debutul din anii ’40, atât ca prozator (Munca de jos), cât şi în calitate de gazetar (în revistele de umor bucureştene şi „Fapta” lui M. Damian), şi până la activităţile din anii ’90, el a străbătut trei regimuri politice diferite (monarhist, comunist şi cel democrat, de după 1989) cu nonşalanţa artistului vanitos, perfect conştient de impactul producţiilor sale. Chiar dacă această operă inegală nu se ridică la un nivel excepţional pe toate planurile, aşa cum şi-a dorit, Barbu îşi propune să ilustreze mitul autorului total. Sau măcar simulează categoric această stare esenţială, a risipitorului de cuvinte: este nuvelist, romancier, scenarist, dramaturg, poet, eseist, critic, traducător, prefaţator, diarist, reporter, publicist – pamfletar şi cronicar sportiv.

     Dincolo de ceea ce pune pe hârtie, are şi mania absolută a „explicării” actului de creaţie: nu cred că există vreun literat român mai înverşunat în a ţine jurnale, a da interviuri, a anticipa, abandona şi relua proiecte, a diseca fiecare componentă din ceea ce urmează a înfăptui pentru Marele Public, dintr-o obstinantă nevoie de comunicare. Pentru acapararea lectorilor săi el a fost capabilde aproape orice: şi-a „fabricat” inclusiv pasaje dintr-un Jurnal în 1966; a purtat bătălii imposibile cu „Europa Liberă” şi cu majoritatea revistelor Capitalei; a provocat scandaluri fără precedent, până la o dublă acuză de plagiat (pentru Princepele şi Incognito III).