In ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor

         Cele aproape două sute de pagini adăugate, prin această ediţie, la prima serie a dialogurilor publicate la începutul lui 2004 au fost „vorbite“ şi scrise pe parcursul unui an şi jumătate. Recitite, mi-au dat nedezminţit convingerea că mesajul lor este fundamental. De la temele confesorului, deloc risipitor cu agoniseala intimităţilor sale, dar foarte generos cu sensul lor exemplificator, la temele oamenilor, ale României şi ale lumii de azi, mărturisirile acestea au o forţă spirituală care răzbate dincolo de temperanţa, echilibrul şi farmecul de o simplitate clasică a discursului. Mereu în actualitatea sa şi a umanităţii, Eugen Simion se construieşte ori de câte ori cei doi vectori existenţiali se inter-sectează. Iar asta se întâmplă aproape tot timpul: întâmplări cu dezamăgiri şi elanuri înnoite, cu pierderi şi plenitudini, cu apăsări şi serenităţi dinamice. În toate trebuie să fie un sens, iar un intelectual autentic este dator să-l afle şi să-l transmită celorlalţi prin ceea ce trăieşte, prin ceea ce spune, prin ceea ce face. Nu cu trufie, nici cu suficienţă sau cu aerul extrateritorialităţii spirituale cum intelectualul român a făcut-o adesea în ultimele două decenii — un sens fără sens — ci cu convingerea că e al tuturor şi că e de folos, că poate răni pentru că poate să vindece, că nu trebuie să umilească, ci să dea nădejde şi să construiască. Este ceea ce văd eu în omul Eugen Simion şi ceea ce cred că vor vedea şi cititorii acestor dialoguri din „ariergarda avangardei“. Şi mai cred ceva. Alături de opera critică a lui Eugen Simion se află o alta, la fel de înaltă: exemplul intelectual şi moral pe care îl întruchipează.