Economia si pandemia. Ce urmeaza?

Economia si pandemia. Ce urmeaza? - Daniel Daianu

 
Sunt de înţeles ratele naturale negative şi au eficacitate ratele de politică negative?
Dacă alocarea resurselor ar fi adecvată, rata de echilibru, fie şi temporară, nu ar trebui să fie sub zero. Este o judecată ce ţine de bunul-simţ economic. Dar, când alocarea a fost/este defectuoasă şi condiţiile structurale sunt nefavorabile, apare o nouă situaţie: se poate manifesta o subutilizare masivă şi cronică de resurse, cu şomaj mare persistent şi o intensitate mare a histerezisului.
 
Asemenea condiţii pot eroda nu numai valoarea resurselor existente, ci şi PIB-ul potenţial. De aceea, există argumente ce pledează pentru intervenţie publică spre a se ieşi din starea de subutilizare considerabilă a resurselor şi pentru a se evita deflaţia (debt deflation).
 
Dacă se admite această linie de argumentaţie (pe care s-a înscris şi poziţia BCE), problema de lămurit este cea a mixului de instrumente, în circumstanţe în care măsurile neconvenţionale ale băncilor centrale intră în teritoriul randamentelor descrescânde şi creează efecte perverse (între care noi bule speculative). Dar, la o alocare mult defectuoasă a resurselor, nu mi se pare firesc să vorbim despre o rată naturală, ci de una de echilibru precar, de un bad equilibrium.
O altă întrebare este dacă la rate negative nu s-ar perpetua o alocare suboptimă a resurselor şi accentuarea efectelor distribuţionale rele"1; apropo şi de discuţia privind „zoinbificarea” unor segmente economice, care ar afecta negativ mecanismul de exit şi entry pe piaţă, selecţia firmelor, procesul inovaţional, accentuarea stagnării economice (seculare).
Summers consideră că ne confruntăm cu un trade-off între stimularea producţiei şi stabilitatea financiară, injecţiile de bază monetară alimentând căutarea de randamente cu orice preţ şi noi bule speculative; de aici îndemnul de a se folosi unealta fiscală mai mult.
 
Motivul ar fi că la rate de dobândă foarte mici nu ar trebui să ne temen de deficite bugetare mai mari, spun Summers şi Bradford DeLong, că deficitele crescute ar fi autofinanţabile (prin multiplicator fiscal mare şi creşterea PIB-ului potenţial). Blanchard, cu teza unui „nou regim” pentru politica monetară, bate în aceeaşi direcţie, de activism accentuat pentru politica bugetară. Dar este această teză valabilă peste tot?
 
Fiindcă ce se poate face, de pildă, în economia americană (care emite principala monedă de rezervă a lumii) nu este neapărat valabil pentru economiile emergente, cu vulnerabilităţi inerente (între care şi gradul de dolarizare/euroizare înalt). In România, deficitele bugetare în creştere, prociclice în ultimii ani, sunt un impediment evident, chiar dacă datoria publică pare încă rezonabilă.
In condiţiile în care inflaţia este foarte scăzută, ratele de politică monetară se lovesc de zero lower bound (ZLB). Dacă ratele reale ar trebui să fie negative pentru a aduce nivelul producţiei la cel potenţial (în figura 2, este Q), apar o dilemă şi o problemă tehnică: pot şi este normal să fie aduse rate de politică monetară la niveluri negative? Cum arată experienţa din ultimii ani, bariera tehnică poate fi depăşită până la un punct. Dilema de politică/policy rămâne însă, se acutizează...