Anotimpul vrăjitoarei (cartea 1 din seria Sabrina - Între lumină și întuneric)

... Harvey căzuse pe gânduri, cu privirea pierdută. Într‑un fel, era un făuritor de magie, la fel ca mine. Artistul meu, prezi‑ cătorul meu, care voia să‑și transpună visele pe hârtie și să le arate lumii. El nu se uita la vrăjitoarele din pădure și nu se uita nici la mine.
 
Când Harvey visa la locuri îndepărtate, mă întrebam dacă se gândea vreodată la mine. Mă simțeam de parcă mă aflam în oglinda lui retrovizoare, în timp ce punea la cale marea eva‑ dare; eram oare o parte din orașul și din viața pe care le lăsa în urmă?
 
În timp ce le priveam pe vrăjitoarele din pădure, băiatul cu părul negru s‑a întors, iar o frunză verde, aflată lângă capul lui, a luat foc sub privirea sa. Frunza s‑a transformat într‑un tăciune incandescent, apoi s‑a năruit, absorbită de întuneric.
 
Cenușa a dispărut, purtată de vânt. Măi, măi, măi! Până la urmă, poate că băiatul nu era un muritor de care își băteau joc. Vrăjitorii erau mai rari decât vrăjitoarele, însă aveam habar măcar de trei: Ambrose, Părintele Blackwood și tata. Îl văzusem și pe al patrulea. Fără îndoială că urma să întâlnesc mai mulți de îndată ce începeam cursurile la Academia Artelor Oculte...
 
...
 
... Ambrose și‑a ridicat ochii dintr‑un exemplar uzat al trage‑ diei Salomeea, de Oscar Wilde. — Sabrina, exista posibilitatea să nu fiu decent. Nu afirm că sunt decent acum, într‑un sens moral, firește, dar cel puțin port pantaloni.
 
Era îmbrăcat cu pantaloni de pijama de mătase și o haină de catifea roșie, așa că nu era ca și cum s‑ar fi pregătit pentru o ieșire în oraș. Dacă Ambrose ar fi ieșit vreodată.
 
— Nu mă preocupă pantalonii tăi, Ambrose! Asta este important!
 
— Multe persoane consideră că pantalonii mei reprezintă un subiect deosebit de important și de incitant, a comentat amuzat Ambrose. S‑a rostogolit de pe pat, legându‑și mai strâns cordonul auriu cu ciucuri al halatului și strecurând între paginile cărții o frunză uscată de beladonă.
 
Încă gâfâiam după ce alergasem spre casă și pe scări. Nu am reușit să îmi recapăt respirația, însă tot am zis:
 
— Hai să facem vraja...