Din lumea celor care nu cuvanta, Schite si nuvele

Si pasarile se­-nteleg intre ele. Dumneavoastra poate nu ma veti crede. Atata paguba! Dar eu stiu multe asupra lucrului astuia de la gaita mea, de la gaita mea care, fiindca am invatat­-o sa vorbeasca omeneste, mi­-a descoperit cateva taine ale graiului paseresc. Dumneata, spre pilda, auzi ciripind o randunica, crezi ca i-­a venit, asa, un gust sa faca galagie, in vreme ce dansa da povete puisorilor ei: „Nu iesiti la marginea cuibului!“ „Nu strigati cand nu sunt eu cu voi!“ „Tst! pisica!“ O vrabie ciripeste pe gard. Dumitale putin iti pasa. Si ei, biata! i-­a sarit inima din loc: „Uliul!“ In noptile cu luna asculti privighetoarea, – te incanta; ajungi sa crezi ca pentru tine isi varsa in galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuiesti ca-­si plange numai dragostea ei.
Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, daunazi, o convorbire intre un macaleandru si-­un scatiu. Sa v-­o spun.
„Cioc! cioc! cioc!“ se aude de departe. Macaleandrul zice:
— E ciocanatoarea!
— Ciocanatoarea, raspunse scatiul, ce­-o fi ciocanind mereu?
— Cauta veverita, il desluseste macaleandrul.
— Veverita? De ce?
— Urati imi sunteti voi, scatiii, ca nu stiti nimic. Nu-­i cunosti povestea?...