Rascoala

         Anul 1932 a reprezentat pentru literatura română momentul de sepa­rare a lucrurilor, în care romanul românesc alege definitiv calea moder­nizării graţie lui Liviu Rebreanu, romancierul a cărui celebritate în epocă îl plasa în rândul marilor personalităţi ale lumii contemporane naţionale. Cu Răscoala, s-a petrecut o revoluţie în sistemul receptării, al lecturii critice canonice; atât de surprinzătoare este construcţia epică a Răscoalei, încât Mihail Sebastian se confesează într-un articol din presa vremii: „Mărturisesc că lectura Răscoalei mi-a dejucat tot aparatul critic obiş­nuit. Citeşti o carte cu creionul în mână: subliniezi un detaliu reve­lator, însemni o notaţie falsă, urmăreşti etapele unei construcţii, te opreşti la un ca­păt fericit, semnalezi un altul deplasat. Toate acestea scad proba­bil din voluptatea citirii, dar îţi asigură vigilenţa. Ei bine, creionul, hârtiile şi notiţele le-am pierdut după primele 50 de pagini ale întâiului volum. Eram luat într-o năvală de fapte şi de oameni, care deviau prin violenţă şi ade­văr toate instrumentele de control posibile. între momentele de pasiune lente sau acute ce se acumulau în carte, rămâneam un ins mai mult, care alerga o dată cu toţi eroii spre deznodământ“. (Azi, anul IX, nr. 1, ian. 1934)