Roman intim

Paul Goma: un „caz“ incitant la culme al literelor române. Un „caz“ depăşind pe cele din interbelic ale unor Panait Istrati sau Mihail Sebastian, deoarece s-a schimbat dramatic contextul, contemporanul nostru fiind expresia unor împrejurări ale istoriei ce transcend în aşa grad orice miză individuală, încât angajează într-un fel sau altul conştiinţa fiecăruia dintre noi…

„Punerea în paranteză“ a lui Goma prin obstacole produse tipăririi şi difuzării creaţiilor d-sale s-a împletit cu un proces de calomniere menit a-l „stropi cu vitriol“, a-i desfigura chipul…

O mânie de vates neînţeles constituie esenţa acestei personalităţi care abia dacă n-ar fi stârnit valul de idiosincrazii, rejectări, furii ce-l cunoaştem ar fi fost suspectă de inautenticitate. Îndeobşte preferăm a evita prognozele, însă ne îngăduim o excepţie: nu va întârzia prea mult momentul în care Goma, cum bine s-a remarcat, un Soljeniţîn român, va deveni, la o scară de largă aprobare, una din figurile centrale ale literelor noastre şi deopotrivă ale vieţii noastre publice din ultimele trei sferturi de veac ce aproape îi acoperă traiectul biografic…

Cu cât minimalizările, aversiunile, insultele s-au acumulat (pe linia, de altminteri, a zvonurilor imunde lansate de Securitatea care s-a văzut incapabilă a-l doborî), cu atât dreptatea de fond a exilatului de la Paris a devenit mai convingătoare. Tratamentul de care a avut parte abia că a scos în relief latura bună a lucrurilor, i-a stimulat pe cei de bună-credinţă să reflecteze şi să ajungă, sperăm, la concluziile cuvenite… Goma se cade a fi socotit atât drept unul din scriitorii noştri de seamă, cât şi drept un reper moral de prim ordin.

Gheorghe Grigurcu

Comparaţia cu apa (stingătoarea, potolitoarea setei) nu este foarte adevărată; pe deasupra, tocită. Cea cu mâncarea alinând foamea e de-a dreptul vulgară; deşi din Evanghelii ni se trage, acolo se spune, adică Evanghelistul repetă cuvintele lui Isus, că omul se hrăneşte nu numai cu pâine — pământească, spre deosebire de cea spirituală, cerească. Ai citit undeva, dar unde? când?, de cine? — oricum, un scriitor scria despre scrierile altui scriitor că, citindu-i-le, încerca o plăcere asemănătoare cu aceea… Ba nu: spunea de-a dreptul: citindu-l pe cutare scriitor, e ca şi cum ai face dragoste trupească cu acela — dac-ar fi femeie, aşa cumva… Nu prea. Oricum. Să admitem că zicătorul scriitor cunoscuse multe femei la viaţa lui; sau din contra… Iar dacă nu din-contra, atunci numai o femeie cunoscuse şi de-aceea te-ai trezit zicând că altul zisese zicerea — orice, cu condiţia să fii original… Nu, caut să aflu: uneori parcă numai tu ai face totul în acel cuplu, de parc-ai fi singur; de parcă tu singur ai fi, pe rând şi simultan, el şi ea, el-ea. Alteori: o cunoşti bine-bine, intim, trupeşte, biblic, ştii că nu pentru întâia oară o cercetezi, nou nu ţi se arată nimica, sau nu mare lucru, dar nou este că tu ştii, cunoşti: ţi-e mereu, mereu, mereu, de fiecare dată, prima.

„Aşa o fi cu femeia iubită cu adevărat; deplin iubită; şi cu sufletul şi cu trupul: pe la sufletul trupului, iubirea. O ştii atât de bine, prin toate ascunzişurile, nuanţele, încât ţi-e tot timpul proaspătă, neîncepută, ca şi cum din coasta ta ar fi fost adineauri extrasă, trasă şi oferită — ca şi Adam, te miri de fiecare dată de întâlnirea cu coapsa; ba nu: coasta. şi constaţi că tu eşti aceea, celălalt/ă; şi nu te mai miri: accepţi că s-a răsturnat ordinea, osia lumii şi, la urma urmei, de ce nu s-ar, de ce n-ar fi gata răsturnată, lumea — de dragoste?“