Viata parintelui Nicodim Mandita. Vol. 1

    Biografia parintelui Mandita este destul de bine cunoscuta, datorita eforturilor discipolilor lui fideli sau admiratorilor, care, cu rabdare, au strâns fiecare fila a vietii marelui duhovnic, continuându-i în acelasi timp lucrarea misionara. Amintim aici doar cartea în doua volume ale lui Gheorghe Ionescu, intitulata simplu Viata parintelui Nicodim Mandita si studiile lui Nicolae Radulescu. Ne vom multumi sa prezentam doar câteva elemente esentiale dintr-o viata plina de înfaptuiri duhovnicesti, insistând pe doua chestiuni de cea mai mare importanta: modelul sau de duhovnicie, rolul jucat de cuvântul tiparit în cadrul acestuia si, legat de aceasta chestiune, semnificatia arestarii si condamnarii parintelui.

      Nicolae Mandita s-a nascut în satul Bunesti din judetul Arges, pe 28 octombrie 1889. Desi nu a putut sa faca mai mult de cinci clase elementare, tânarul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare catre lectura, cele citite împartasindu-le cu cei din sat.

     În 1911, se înroleaza în armata, în care va sluji pâna în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria si la luptele din timpul primului razboi mondial. Desi era deosebit de apreciat, el a ales ca, dupa încheierea conflagratiei mondiale, sa urmeze calea monahismului, calugarindu-se în anul 1920, la manastirea Magura, judetul Bacau, cu numele de Nicodim. Datorita evlaviei si pregatirii duhovnicesti deosebite, el va primi în scurt timp si harul preotiei. În aceasta calitate, va fi trimis sa slujeasca în lume în localitati precum Vâlcele si Schitu – Frumoasa din judetul Bacau, Pâclisa, judetul Alba, Hasmasul Ciceului, Leurda Gârboului si Simisna, judetul Cluj.

      Timp de 13 ani va sluji cu multa râvna în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurta perioada în spatiul monahal, la manastirea Giurgeni, din judetul Neamt. Parintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a parasit locul ferit al manastirii si a avut curajul sa coboare în lume, pentru a raspândi cuvântul lui Dumnezeu. Gheorghe Ionescu ne arata cum parintele Nicodim, departe de a se sminti în lume, a reusit de fiecare data sa aduca oamenii pe calea credintei si sa-i faca sa traiasca în mod riguros, conform perceptelor crestine. Cele propovaduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe întelesul celor multi, care jalonau calea catre o viata autentic crestina. Elemente aparent exterioare, precum interdictia de a mai bea sau “nunta fara lautari”, marcau de fapt asumarea de catre o anumita persoana a unei existente calitativ superioare. Iar în toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al parintelui, care nu a facut niciodata rabat de la preceptele dreptei credinte, fiind extrem de exigent în aceasta privinta.

       Parintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, aparându-si turma si cautând sa readuca la sânul ei pe cei care trecusera la alte credinte, dar si în acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fara a recurge la masuri coercitive. Numeroasele dispute de natura teologica, extrem de numeroase si pasionale în satele românesti în perioada interbelica, l-au convins, daca mai era nevoie, de necesitatea cunoasterii temeinice de catre preoti, dar si de catre credinciosi, a Sfintei Scripturi si a învataturii Bisericii Ortodoxe. Asa cum spune Gheorghe Ionescu, “de la bun început parintele si-a dat bine seama ca, de nu vor citi crestinii carti folositoare de suflet, nu se va putea realiza transformarea lor, din oameni vechi în oameni noi. Nu-s de ajuns numai predicile, slujbele, Tainele sfinte si exemplul vietii traite, ci e absolut de mare trebuinta sa li se ofere oamenilor si carti sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului crestinesc, dupa cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice în Sfânta Sa Evanghelie: «Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu»“. (p.82)