Foamea sufletului

      Intre tabloidizare si consumism, intre alienarea prin noile tehnologii ale comunicarii si informatiei si dictatura cotelor de audienta, o foame de ideal si o nevoie de entuziasm („drumul spre zei”, cum se spunea in vechime!) pot fi usor de deconspirat in poemele traite de Elena Marinescu
      Un daimon post-romantic lucreaza cu ardoare in textele ei lirice, uneori autoironice, alteori chiar sarcastice. Elena Marinescu nu exerseaza mari ori mici inginerii textuale, ideologii literare la moda. Ea face din poem terapia unui suflet pierdut clandestin:

„alergând printre sine
mi-am pierdut sufletul clandestin.
L-a cautat in zadar politia feroviara,
fiindca el zacea beat intr-un bar
dintr-o gara din zona crepusculara.
Era toamna iar… ”.

Un suflet in cautarea unei lumini interioare si a unei puritati pierdute in: „singuratatea asta tare si plina de zgârciuri!”.

Sa privim aceste cântari de pierdere ori regasire de sine ca pe un divan fara multe ornamente si fara dorinta de innoire a limbajului. Un divan pe care Elena Marinescu isi (psih)analizeaza sufletul si poate ca, astfel, mai salveaza fragilitatea unei fiinte ce pariaza nu pe text, ci pe devenire!