Opere poetice 1909-1962. Editie bilingva

   „T.S. Eliot e cel care a contribuit, în cele din urmă, la slăbirea influenţei «moderniştilor» asupra culturii engleze: nu numai că a afirmat rolul public şi «utilitatea socială» ale scriitorului într-o manieră aproape asemănătoare cu cea a secolului al XIX-lea, dar a susţinut de asemenea că principiile derivate din credinţele sale religioase erau mai durabile decât cele literare şi critice. El a contribuit prin poezia lui «dificilă» la ideea creării unei mişcări moderne, apoi a asistat la îngroparea ei. Acesta este talentul său extraordinar: alegerile şi obsesiile sale intime au devenit emblematice pentru întreaga tradiţie a secolului XX, determinând într-un anumit sens felul nostru de a înţelege.“ (Peter ACKROYD)

    „Respect, şi pe cale de consecință accept implicit aserțiunea lui T.S. Eliot potrivit căreia «poezia este ea însăşi, şi nu e altceva». Dar el credea şi că poezia nu există izolată de alte forme ale activității umane: deşi poe-mul se naşte din lupta creativă însingurată a poetului, el exprimă totodată spaimele şi aspirațiile epocii, deşi într-o modalitate mult mai profundă decât cea indicată de chemările imature la «relevanță pentru contemporaneitate». Găsesc pe de-a-ntregul admirabilă convingerea lui Eliot că poetul, oricât ar fi de erudit şi dedicat meseriei sale, este dator să participe la un şir cât mai larg de activități care-l caracterizează pe omul civilizat: că trebuie să-l citească pe Dante şi să frecventeze sălile de concert, că trebuie să fie interesat de filozofie, religie, sociologie şi politică, de balet şi educație.“ (Bernard BERGONZI)

    „T.S. Eliot a fost un vizionar, dar a fost şi cât se poate de realist. Poemele lui păstrează aura misterului care e însăşi esenţa poeziei, dar, cu toate că uneori recurge la retorică, poezia sa e o poezie întru totul neretorică. Credinţele lui, chiar şi atunci când susţine lucruri pe care mulţi oameni le-ar considera incredibile, îşi au întotdeauna rădăcinile în raţiune. Eliot se deosebeşte în mod radical de marii retoricieni contemporani lui. Nu poate fi discutat fără a fi tratat drept un caz aparte. Felul eminamente intelectual în care îşi defineşte locul în istoria timpului său şi în relaţia cu trecutul, combinat cu conştientizarea faptului că intelectul şi imaginaţia poetică, poezia şi critica, deşi capabile să colaboreze între ele, sunt sfere diferite ale activităţii mentale l-au făcut să fie poetul care a înţeles cel mai bine problemele scrierii poeziei în limba engleză şi cel la care rezolvarea acelor probleme s-a soldat cu crearea unui corp unic de poezie şi critică.“ (Stephen SPENDER)