Cinema

         Un batrin singur care-si gaseste alinarea in intunericul salii de cinema, urmarind la nesfirsit filmele lui James Dean, doi indragostiti care joaca un joc straniu intr-o cada veche si isi spun povesti, o avalansa de scrisori misterioase de iubire care schimba chimia unui cuplu, o masina de amintiri inventata de un frizer cu nume grecesc si apucaturi de filosof. Povestirile lui Angelo Mitchievici sint stranii, facute din materia din care se tes visele sau mai degraba filmele vechi, cu acea atmosfera nostalgica si cetoasa.
          Personajele lui evolueaza intr-un climat ce aminteste in acelasi timp de Scott Fitzgerald si de Bucurestii vechi, in niste secvente niciodata incheiate sau conturate definitiv, oscilind intre realitate si amintire sau lumea de celuloid la care fac referire, de altfel, cu obstinatie. O proza estetica si estetizanta, un rafinament al frazei care confirma prezenta unui scriitor talentat.
 
„Cele zece povestiri reiau, la diferite niveluri, metafore cinematografice cu caracter autoreferential, motivul baroc al «vietii ca vis» devenind aici sinonim cu cel al «vietii ca film» – si ca iluzie artificiala. Caci la Angelo Mitchievici filmul constituie un pseudonim al iluziei, daca nu cumva o forma postmoderna, estetica de transcendenta, iar simulacrele si artificiile aferente sunt traite la temperatura inalta a libertatii poetice. Angelo Mitchievici este o aparitie remarcabila si insolita in zona prozei noastre inca tinere, un explorator fantast de lumi enigmatice, fermecator desuete si un dreamer cu o personalitate atipica, venita «din alt film».”