Omul care isi confunda sotia cu o palarie

Publicata la editura Humanitas, cartea lui Oliver Sacks, Omul care îsi confunda sotia cu o palarie (2005, trad. rom. Dan Radulescu, 286pp.), face parte din rândul acelor carti pe care nu le poti citi doar o singura data. Simti nevoia sa recitesti, din când în când, macar una dintre fermecatoarele povestiri – de fapt, cazuri de boli neurologice.

În centrul fiecarei naratiuni nu se gaseste, eventual, "o fiinta de sex femeiesc, albinos, trisomica, de 21 de ani, sdescrieret care s-ar putea aplica tot atât de bine unui sobolan ca si unui om" (p.8); ci o fiinta observata în întreaga ei umanitate, un subiect uman, iar nu un obiect al unei cercetari specializate, desi aceasta din urma este prezenta amanuntit de cele mai multe ori.

Oricarui cititor al cartii lui Oliver Sacks îi va fi venit în minte (chiar daca n-ar fi existat comparatia autorului), celebra poveste a celor 1001 de nopti, si asta pentru ca naratiunile strânse în acest volum "au fost îngemanate la hotarul dintre fapt si legenda, hotar ce defineste vietile pacientilor povestite aici" (p.9).

Înca de la primele pagini, cititorul patrunde într-un teritoriu magic, confruntându-se – în mod cert uimit – cu neverosimilul barbat care îsi confunda sotia cu o palarie, descriind un trandafir ca pe o figura geometrica, cu doamna care nu recunoaste a avea trup, cu "Ray cel comic si plin de ticuri" si cu multe alte personaje, le-am putea spune, care sufera de boli neurologice.

Sentimentul care strabate aceste scurte povestiri strânse sub aceeasi coperta este ca ceva din umanitatea noastra, asa cum n-am cunoscut-o niciodata pâna acum, se dezvaluie tocmai prin aceste disfunctii cerebrale ale anumitor oameni, prezentate aici cu o naturalete de scriitor exersat si cu o privire de neurolog pasionat (sau poate obsedat) de cazurile sale.

În capitolul întâi, clasat sub titlul general de "pierderi" care semnaleaza "o deteriorare sau o incapacitate a functiei neurologice" (p.13), ne este prezentat un caz straniu si foarte interesant sub toate aspectele sale.

"Christina era o tânara bine facuta de douazeci si sapte de ani, jucatoare de hochei pe iarba si calareata sigura pe sine, robusta la trup si la minte" (p.62). Nimic nu prevestea, s-ar putea citi în subtext, ce avea sa se întâmple cu Christina. În ziua dinaintea unei banale operatii este însa chinuita de un vis în care "se clatina nebuneste, nesigura pe picioare, abia simtind pamântul de sub ea, fara sa poata tine nimic în mâinile care biciuiau aerul încoace si-n acolo, scapând tot ce încercau sa apuce" (p.63). Numai câteva ore mai târziu, în mod cu totul paradoxal, chiar asta avea sa se întâmple cu ea, în ziua operatiei starea ei înrautatindu-se vizibil.

Mâinile "se rataceau" daca nu statea cu ochii pe ele, aproape ca nu mai putea sta în picioare. Naratorul înregistreaza el însusi uluit cuvintele ei: "Nu-mi pot simti trupul, simt ceva straniu, ca si când nu as avea trup" (p.64). Christina suferea de un sindrom bi-parietal, asta însemnând ca lobii parietali nu mai primeau informatia lor senzoriala obisnuita.

Fizioterapeutul chemat sa analizeze cazul, dupa ce a recurs la teste electrice ale functiei nervilor si muschilor avea sa faca incredibila constatare: "Si-a pierdut întreaga proprioceptiune – aveti dreptate – din cap pâna în picioare. Nu are nici o senzatie musculara, tendinoasa sau articulata. Exista o usoara pierdere a altor modalitati senzoriale – atingere usoara, temperatura si durere si o usoara implicare a fibrelor motorii."

Christina n-avea sa-si recapete niciodata proprioceptiunea si totusi ea avea sa iasa din aceasta stare, partial, prin înlocuirea proprioceptiunii atât cât este cu putinta, cu simtul vazului. Daca povestea acestei femei poate constitui cu succes subiectul unei carti, nici unul dintre celelalte cazuri nu sînt mai prejos. Desi tin de domeniul patologicului, ne vine foarte usor sa le subsumam fantasticului, mai ales daca întelegem fantasticul în felul în care Roger Callois o facea, ca o scizura, o irumpere în real a unui eveniment care violenteaza regulile acestuia. Talentul autorului care renunta la registrul specializat, indigest pentru un public neavizat, construind fiecare caz asemenea unei scurte povestiri, joaca un rol esential si în aceasta suprapunere a fantasticului peste cazurile prezentate în acest volum.

Sfârsind de citit cartea ramâi cu impresia ca umanitatea nu a scazut cu aceste cazuri, ci a fost îmbogatita.