Cazuri clinice de psihiatrie. Explicatii psihodinamice si psihologice complexe

Lucrarea "Cazuri clinice de psihiatrie. Explicaţii psihodinamice şi psihologice complexe"  are două părţi: Studii de caz dintr-o perspectivă psihoterapeutică şi Studii de caz dintr-o perspectivă psihiatrică. Aceste abordări sunt  precedate de un capitol consacrat tulburării psihice trăite sau observate de copii, capitol pe cât de original pe atât de tulburător.

Am  fi nedrepţi dacă nu am aprecia cum se cuvine colectivul de studenţi în psihologie şi în medicină, precum şi medicii rezidenţi care au contribuit la realizarea cărţii. Ofranda lor este, spre disperarea unora dintre confraţii mei ce vor citi prefaţa, irepetabilă! Pentru că, în esenţă, este vorba despre tinereţea lor aducătoare de curaj, de entuziasm, de o anumită ingenuitate, dar şi de viziune. Nu ştiu de ce mă bântuie Esenin: ,, Nu regret, nu mă jelesc, nu strig / Toate trec ca floarea spulberată / Veştejit de-al toamnei mele frig / Nu voi mai fi tânăr niciodată.”...

Unul dintre meritele fundamentale ale cărţii este acela că se citeşte uşor, ca un roman (bun), că îmbie la o nouă lectură.

            ,, Carte frumoasă, cinste cui te-a scris ! ”

Conf. dr. Radu Mihailescu

„Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri”.

            Aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă – celor mulţi şi fericiţi că sunteţi normali - impresiile pe care le-am trăit în această vară, la întâlnirea cu oameni ce au sufletul şi mintea bolnave, oameni pe care noi îi numim nebuni. Printre primele lucruri pe care le-am aflat, a fost şi acela că acest cuvânt doare. Apoi, am citit cartea Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri (Hannah Green), prima mea carte ce reprezintă un contact cu suferinţa.

            Este vorba despre o adolescentă ce şi-a petrecut patru ani din viaţă într-un spital de psihiatrie. Deborah – eroina principală - trăia separată în două, ca o inimă frântă. Lumea reală îi părea rea şi cumplită, precum nopţile negre friguroase trăite la Cercul polar; crudă şi rece ca spuma valurilor ce se izbesc cu disperare de ţărm. Aşa se izbeau emoţiile acestei fete de realitatea zilelor pe care o trăia. Lumea ei imaginară, în care se refugiase, era împărţită pe patru nivele - Yr şi Aldebaran erau creaţii ale minţii lui Deborah, pe care le plăsmuise aşa cum ai crea ceva drag şi de preţ. Erau ecouri ale dorinţelor ei, vii ca apa fermecată, puternice ca stânca de munte şi vechi ca religia însăşi. Cartea reprezintă efortul lui Deborah, alături de terapeuta sa, Fried, de a integra cele două lumi, de a putea trece cu uşurinţă din realitatea în care noi trăim cu toţii, în lumea fantastică a propriului inconştient.

       Cartea mi-a produs emoţii puternice, vibraţii profunde, mai ales că, după ce am citit-o, am cunoscut-o pe Carmen, o pacientă adevărată, pe care mi-aş fi dorit mult să o ajut. Citind aceste rânduri, am trăit stări contrare, paradoxale prin însuşi conţinutul lor. Adolescenţa într-un ospiciu înseamnă o viaţă moartă, o ardoare rece ca gheaţa, chinuri pline de plăceri. În lumea nebuniei, iubeşti urând, plângi râzând de fericire, eşti un idiot care creează poezii geniale şi urli fiind mut. Ochii mei sclipeau urmărind rândurile, ca nişte licurici cuprinşi de fiori. Buzele îmi erau palide ca ceara veche, mâinile îmi dansau haotic ca nişte marionete stricate.

            Cel mai mult m-a impresionat metafora, ce dă şi titlul cărţii. Deborah se revoltă pe terapeuta sa pe motivul că, prin şedinţele desfăşurate timp de patru ani, îi „fură” lumea imaginară, fără să îi dea la schimb o altă lume reală. Ieşită din boală, fata se confruntă cu aceeaşi realitate dură, de care fugise pierzând contactul cu ceilalţi. Am înţeles în această vară că a fi psihotic înseamnă a trăi murind în fiecare clipă, nemaireuşind să descifrezi care este realitatea, a dansa nemişcat un dans fără nume, a pleca rămânând în acelaşi destin!