Europa centrala si tentatia federalismului. Istorie si diplomatie in perioada interbelica

Daniel Citirigă ne propune o cercetare din unghiuri de vedere noi, cu care poți sau nu fi de acord, poți să o accepți în întregime sau să-i adaugi nuanțe sau com­pletări, dar căreia nu poți să nu-i recunoști imediat gradul ridicat de inedit și originalitate.
prof. univ. dr. Ioan Chiper
În primul său număr din toamna anului 1926, revista pra­ghe­ză de limbă franceză „L`Europe Centrale”, publicată cu spri­jinul Ministerului de Externe cehoslovac, dădea un verdict amar unui concept ce frământase puternic Europa: Mitteleuropa a murit!. O nouă Europă Centrală se contura, de această dată sub aus­picii franceze sau cu alte cuvinte Mitteleuropa devenise L`Europe Centrale. Această atitudine, simbolică la nivel cultural, adu­cea și o întrebare fundamentală, pe linie logică: dacă Mitteleuropa ur­ma a fi o construcție de tip federal, Europa Cen­trală prelua mo­delul? Încă din Cuvânt înainte, redactorii aceleiași re­viste afir­mau că „scopul nostru esențial este de a face cunos­cute popoa­rele Europei Centrale și de a lucra, după modestele noastre pu­teri, la apropierea lor”[1]. În fapt, Europa Centrală inter­belică era una cu totul nouă, caracterizată de conceptul de auto­de­ter­mi­nare, de statul național și de obsesii precum securitatea co­lec­ti­vă, revenirea puterii germane sau revenirea la statu-quo-ul ante­belic.
Pornind de la aceste premise, am considerat oportună aple­carea asupra unei probleme punctuale care a frământat această re­giune pe întreaga perioadă interbelică: federalismul. Deși une­ori era considerat un concept perimat, anacronic, problema fe­derală în Europa Centrală a fost și rămâne una prioritară pentru de­mantelarea istoriei acestei regiuni. Practic, neînțe­legerea importanței problemei federale, din perioada inter­be­lică, ridică dificultăți în explicarea hărții Europei Centrale după căderea Cortinei de Fier. Din acest punct de vedere, perioada comunistă s-a dovedit a fi un segment de pauză, nu o încheiere definitivă a provocării statului național din perioada interbelică. „Disputa cra­timei” și apoi „divorțul” cehoslovac sau dezmem­bra­rea Iugoslaviei, în anii `90, sunt cele mai relevante exemple în acest sens, în timp ce subiecte precum autonomia comunității ma­ghia­re din Transilvania suscită încă dispute pe scena politică și în rân­durile opiniei publice din România, și nu numai.