Un factor care m-a determinat sa examinez carlismul este maniera in care persoana regelui Carol al II lea a ramas in memoria colectiva. Desi exista nenumarate surse care dovedesc popularitatea remarcabila de care acest monarh s-a bucurat de-a lungul anilor 1930, in mod paradoxal, pe cat de popular si de prezent a fost in acest deceniu, pe atat de impopular si de absent a devenit odata cu destramarea Romaniei Mari si abdicarea sa in septembrie 1940. Cand ii sunt analizate actiunile, reprezentarile legate de persoana sa sunt de cele mai multe ori extrem de contradictorii. Fie i se scot in evidenta meritele avute in modernizarea natiunii si in sprijinirea culturii nationale, fie este aspru acuzat pentru tarele vietii sale personale si pentru incapacitatea de a dirija rezistenta armata in vara anului 1940. Memoria este totdeauna selectiva, mai ales cand este vorba despre natiuni ori despre personalitati politice. Potrivit celor mai multi autori, Carol ar fi fost, pur si simplu, doar un afemeiat, un dictator, un reactionar si un mason. O asemenea interpretare se cuvine a fi reexaminata. Fireste, nu avand drept tel reabilitatea imaginii sale si a sustinatorilor sai, ci propunand utilitatea explicativa a unui studiu centrat asupra puternicului melanj de monarhism si nationalism ce caracterizeaza ideologia si practica politica edificate in jurul acestui conducator. DORU LIXANDRU