Cu "Adam şi Eva", apărut în 1925, Liviu Rebreanu se afla la al treilea roman, după "Ion" (1920) şi "Pădurea spânzuraţilor" (1922). Schimbarea de perspectivă, de miză şi de stil narativ era cu totul frapantă. Dacă primele două romane au puternice rădăcini biografice şi dezvoltă, în mod diferit, premisele unui realism fundamental, social sau psihologic, Adam şi Eva ancorează într-o problemă abstractă, o ipoteză de bibliotecă, punând în ecuaţie epică termeni surprinzători pentru cine era obişnuit cu universul material, terestru şi previzibil al prozei lui Liviu Rebreanu din nuvelele juventuţii sau din romanul "Ion".
Realismul prozatorului presupune, din câte se crede îndeobşte, o viziune epică deterministă, exclusiv „materialistă”. E o idee care a devenit de multă vreme o banalitate în interpretarea operei lui Liviu Rebreanu şi cu ea s-au înfruntat multe condeie critice de la apariţia, în 1967, a eseului lui Lucian Raicu, decisiv pentru sensul exegezelor ulterioare. Prozatorul – s-a spus adesea, mai ales în critica interbelică – se sprijină pe concretul cel mai evident şi palpabil, iar romanele sale sunt arhitecturi de situaţii verosimile, ba chiar documentate şi inspirate din mediul reflectat, într-un proces de transcriere directă a realităţii. Romanul Adam şi Eva renunţă la verosimilul realismului tradiţional şi apelează la ipoteticul de sorginte religioasă şi filosofică. Din perimetrul universului material (lumea rurală din Ion sau războiul din Pădurea spânzuraţilor), Liviu Rebreanu evadează pe tărâmul filosofiei şi al religiei.