În pledoaria sa din 10 ianuarie 1948, avocatul Hurmuz Aznavorian, citând dintr-un renumit sociolog, le aminteşte celor de faţă, mai cu seamă celor aflaţi în situaţia de a pronunţa o condamnare, celebra frază: „un popor care îşi macină elitele implicit renunţă la istorie“.
Ceea ce nu ştia atunci Hurmuz Aznavorian este că „învingătorul“ nu fusese desemnat doar să pedepsească „criminalii de război“, ci că distrugerea elitei Ţării, din care el însuşi făcea parte, era obiectivul acestui învingător. (O va constata curând, la 15 august 1952, când este arestat şi trimis la Canal; rearestat, în octombrie 1957, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale“ a unui stat care avea în proiect o întreagă schimbare a structurii sociale, prin înlocuirea valorii cu nonvaloarea şi exterminarea elitelor, şi condamnat la 25 de ani temniţă grea; a murit tot în penitenciar, la Botoşani, la 5 aprilie 1961, şi a ajuns tot la o groapă comună.)