Lucian Dan Teodorovici e un maestru al circului suicidar, al bufonadelor patibulare. In pofida deriziunii insa, cartea lui Teodorovici e trista, ca existentialismul de circiuma si gang. Tristete amarita si sordida, insidioasa ca o igrasie care-l imbiba, finalmente, pe ipocritul spectator, ce motaie in tihna dulce a unei bune constiinte . (Serban Foarta) O umanitate dezabuzata, cu insi cretini si femei epileptice care cad in biserica, un peisaj cu loseri jalnici si curve de doi bani, cu blocuri si vecini de un burlesc agresiv, totul adunat in persoana de existentialism parodiat a Naratorului ( ca intotdeauna, si astazi vreau sa ma sinucid ) in care - daca vrei - simti vag greata sartriana, serviciile inutile ale lui Clemence din Caderea camusiana, umbra Solitarului ionescian s.a.m.d., trecuti prin demonia de carnaval a liniei Gogol-Sologub-Bulgakov. (Dan C. Mihailescu) Un roman care se citeste dintr-o rasuflare, cu dialoguri spumoase, meditatii pe masura si intimplari relativ putine care, chiar daca lasa uneori impresia ca actiunea treneaza, plac prin amestecul inteligent de umor, inedit si absurd gratuit. (Marius Chivu)