De foarte mult m-am întrebat de ce mare parte din istoria contemporană a României este scrisă, interpretată atât de diferit de istorici. La fel, tot de foarte multă vreme, m-am întrebat cum se face că România Unită, în perioada dintre cele două războaie, dacă a cunoscut realizări istorice majore, a capitulat ruşinos în vara lui 1940 în faţa lui Stalin şi Hitler? Cartea de faţă se doreşte răspunsul la întrebările respective. Este posibil ca răspunsurile, explicaţiile, interpretările mele să poarte pecetea subiectivităţii. Mă întreb, care istorie scapă am-prentei subiectivităţii? Folosind mărturii de primă mână ale unor contemporani ce au făcut parte din structurile politice, oligarhice ale epocii (nu toţi, fireşte), nu am nicio îndoială că aceste mărturii au fost şi sunt obiective, nepartizane, în acord cu starea istorică de fapt. Nimeni nu poate contesta că oameni precum Grigore Gafencu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, N. Iorga, C. Z. Codreanu, Mircea Eliade, Cristian Rakovski, I. G. Duca, Constantin Argetoianu s-au înşelat cu toţii în judecata lor asupra timpului trăit. Deci, ofer cititorilor, cu toată buna mea credinţă, un alt fel de istorie despre perioada interbelică, istorie bazată pe surse contem-porane, mărturii credibile şi pertinente în baza cărora se conturează un alt chip al timpului istoric numit. Gică Manole