Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane

„Teologilor încruntaţi şi schimnici, Teodor Baconschi face să le succeadă, în cultura noastră, zîmbetul urban şi bine-crescut al teologului de lume. Deloc întîmplător, anume «rîsului patriarhilor» i-a dedicat Baconschi, la începuturile sale, un studiu erudit şi savant. Scriitor fluent, condescendent şi aulic, el practică un umanism destins şi informat, cu gravităţi amuzate şi politeţi uneori persiflante, ce trădează un scepticism faţă de lume şi lucruri pe care calma şi statornica sa credinţă în ortodoxie, creştinism şi Biserică nu îl poate nici ascunde, nici înlătura. Fraza sa bine scrisă şi aşezată, închegată din toate încheieturile şi prinsă la patru ace cu toate încuietorile e frisonată de nervurile inteligent trasate ale ca-lificativelor, care o pun în mişcare prin înţepăturile cîte unui adjectiv cînd maliţios, cînd amuzat, cînd glacial. Multe formulări sînt memorabile, în stilul clasic francez al contrastelor care scot caracterizarea din jocul anulărilor şi al contradicţiei. Prin sunetul său de fond, scrisul lui Baconschi sugerează o natură funciarmente serioasă, care însă, prin liniile ei melodice şi unele sunete mai înalte, aduce la lumina reflectoarelor, în plină scenă, un temperament jovial şi dispus la amuzamente. De aici armoniile atrăgătoare şi cantabile pe care scriitorul le scoate din mai toate subiectele sale, chiar şi cînd sînt dificile. Îl ajută talentul diplomatic, care valsează elegant cu aporiile. Deşi scrisul lui Baconschi e de atitudine şi mobilizează în formularea judecăţilor-convingeri, proza lui e mai presus de orice politicoasă, urbană, civilă, debonară. Din punctul de vedere al lucidităţii, Baconschi este întru totul occidental, dar unul care a rămas în fondul său afectiv, din gust şi înclinaţie, dar poate şi din orgoliu, un oriental. Ca orice oriental, ştie de toate şi din toate; ca un occidental, le ştie temeinic şi cu relativism critic. Nimic nu îl convinge pînă la capăt, adică pînă la schimbarea vieţii, dar asta pe un fond de credinţă statornică în Dumnezeu, care ilustrează perfect, am impresia, geniul religios care ne e specific nouă, românilor: să porţi o credinţă absolută ducînd o viaţă relativă.” (H.-R. Patapievici)

„Genul eseistic a punctat modernitatea – de la Montaigne la Matthew Arnold – reuşind să supravieţuiască în atmosfera versatilă a postmodernităţii, căreia îi corespunde prin concizie, curiozitate politropică şi montaj fragmentar. El figurează literar accelerarea timpului istoric, dispersia cognitivă şi confluenţele interdisciplinare, celebrînd implicit un anume hedonism al tatonării sugestive. Fidel obiceiului de a-mi reuni periodic, în volum, textele altminteri blocate în efemeride, le-am strîns în cel de faţă pe cele din ultimii ani, apărute iniţial în săptămînalul cultural Dilema veche. Cititorii vor regăsi aici registrele unor centre de interes (pentru mine) definitorii: relaţia noastră cu Occidentul, cu propria societate, cu faptul religios şi cu marile cărţi.” (Teodor Baconschi)