Eseuri. Cartea a doua.

La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor.

„Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nici o artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau supersti?ios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește.“ — DENIS DIDEROT

„Văd că filozofii pyrrhonieni nu-și pot prezenta doctrina generală în nici un fel de rostire: lor le-ar trebui un nou limbaj. Al nostru e alcătuit în întregime din propoziții afirmative, care lor le sunt de tot nesuferite. Astfel, când rostesc «Mă îndoiesc», sunt strânși numaidecât cu ușa pentru a fi făcuți să accepte că măcar de un lucru sunt siguri și-l cunosc, anume că se îndoiesc. De aceea au fost siliți să caute scăpare într-o comparație cu medicina, fără de care poziția lor ar rămâne de neînțeles: când spun «Nu știu» sau «Mă îndoiesc», declară că propoziția se elimină și ea împreună cu restul, la fel ca rubarba, care împinge afară scursurile dăunătoare, eliminându-se și ea în același timp. Această idee e înfățișată mai convingător printr-o întrebare: «Oare ce știu?», pe care am așezat-o ca deviză a unei balanțe.“ — MICHEL DE MONTAIGNE