Memoriile Nadejdei Mandelştam, cuprinse în volumele Fără speranţă şi Speranţă abandonată, reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii despre viaţa în Uniunea Sovietică în timpul terorii staliniste.

În Fără speranţă, autoarea prezintă ultimii patru ani de viaţă ai poetului Osip Mandelştam, cele două arestări, exilul şi moartea, precum şi destinul postum al acestuia, pe care soţia lui şi-a propus să-l aducă la cunoştinţa posterităţii.

„Nimic din ce-am putea spune n-ar reda sau afecta geniul acestei cărţi.”

(George Steiner)

Nadejda Iakovlevna MANDELȘTAM (născută Hazina), „evreică ortodoxă la cea de-a treia generaţie”, după cum declară ea însăşi, s-a născut la Saratov, la 31 octombrie 1899. Şi-a petrecut copilăria şi primii ani ai tinereţii la Kiev, unde a studiat pictura, lucrând în atelierul pictoriţei Alexandra Exter. La 1 mai 1919 a făcut cunoştinţă cu Osip Mandelştam, de care nu s-a mai despărţit niciodată până la 1 mai 1938, ziua ultimei arestări a poetului. La scurtă vreme, acesta moare într-un lagăr din Extremul Orient. În anii terorii staliniste, Nadejda Mandelştam a izbutit să salveze de la distrugere moştenirea poetică a soţului. În 1958, după mulţi ani de pribegie prin diferite oraşe (Taşkent, Tarusa, Ulianovsk etc.), obţine permisiunea să se întoarcă la Moscova. A murit în anul 1980. Cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam, în manuscris, elaborate între 1964 şi 1969, au ajuns clandestin în Occident, fiind publicate în 1970 (Fără speranţă), respectiv 1972 (Speranţă abandonată). Memoriile încep în anul 1934, momentul primei arestări a poetului, evocând apoi cei trei ani de exil la Cerdân şi Voronej, şi sfârşesc cu moartea lui Osip Mandelştam într-un lagăr de tranzit de lângă Vladivostok la o dată necunoscută din anul 1938. Autoarea evocă totodată, într-o manieră plină de vioiciune, o întreagă generaţie de intelectuali şi politicieni, de la Buharin la Anna Ahmatova, de la Pasternak la Viktor Şklovski.