Pierzând timpul

Cu fiecare pas pe care îl făceam coborând pe treptele din scânduri de lemn, împrejurimile deveneau tot mai reci și mai întunecate. Aerul răcoros era binevenit după căldura dogoritoare a Arkansasului de la suprafață.

Lumina zilei, însă, nu o pierdeam cu același entuziasm. Am ridicat privirea de mai multe ori în timpul coborârii, concentrându-mă asupra peticului de cer luminat de soare care se micșora, încadrat de puțul de beton al scării. Când am ajuns la baza celor patru etaje și jumătate ale pasajului de acces, cerul nu mai era decât un mic dreptunghi, foarte sus deasupra mea.

Câțiva pași mai încolo, m-am oprit în fața unei uși masive din oțel albastru, groasă de peste un metru.
— Trage tare, încet și constant, m-a instruit gazda mea, în timp ce întindeam mâna spre mânerul metalic. Cântărește cam cât camionul meu.

Ușa era la fel de grea pe cât fusese anunțat. Am reușit să o deschid cu greu, în exact optsprezece secunde. În dreapta mea se întindea acum un tunel lung și pustiu, care ducea spre un siloz ce adăpostise odinioară o rachetă balistică intercontinentală Titan II, echipată cu un focos nuclear de nouă megatone.

În stânga se afla o altă barieră din oțel, cântărind aproape trei mii de kilograme. Încet și constant, am forțat și această ușă, dezvăluind un tunel mai scurt care ducea către un fost centru de control al lansării. Acest spațiu adânc, lipsit de ferestre, urma să-mi fie casă pentru următoarele zece nopți.