Admirabila tăcere Jurnal, 1968–1969

Prefață de Marius Vasileanu

„Mai întâi, toată această Mărturisire a mea este o atestare, adică un Testament... Dacă aș muri acum, aș murmura: am fost fericit, am fost om privilegiat și covârșit de marile bucurii ale vieții. Am suferit mult, și nu lipsesc din lista suferințelor multe ca să nu le fi încercat și să nu le fi trăit până la extrema îndurare și deznădejde. Dar nu am regrete și nici dezamăgiri, și aș pleca de aici cu conștiința că am fost solidar cu tot ce am făcut, bune și rele, solidar și răspunzător de ele. Am primit și am hrănit, după înțelegerea mea, cele mai înalte sentimente, cele mai nobile aspirații, cele mai teribile probleme care au confruntat Omul, de când e el sfânt, erou, poet, martir, nebun. Am însă și o tristețe mare, foarte mare, undeva în sufletul meu, că nu am putut, cum am dorit, să împărtășesc ce-am purtat în inima mea unor oameni cărora aș fi voit să le dăruiesc în chip viu totul, ca să știu că pot spune și ei cum pot spune eu: datorez mult cărților, dar datorez totul câtorva oameni.“ – ALEXANDRU MIRONESCU

„N. Steinhardt spunea despre Mironescu că «era un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor»; părintele Benedict Ghiuș îi recunoștea «calitatea excepțională» de «înțelept», de «adevărat cavaler al spiritului și al credinței», iar Mihai Șora, în prefața sa confesivă, îi evocă «statura spirituală» și «grija pentru soarta comunității». Pornind de la aceste recomandări adamantine, cărțile sale s-ar cuveni să ne trezească atenția. Dincolo de valoarea lor documentară, întregind cunoașterea epocii și, în special, a Grupului «Rugului Aprins», ele ne descoperă o personalitate de talia lui Jacques Maritain, Vladimir Ghika sau Romano Guardini, dacă ar fi să ne gândim doar la confrații săi, mult mai cunoscuți, din aceeași epocă.“ – BOGDAN TĂTARU-CAZABAN