Femeile insomniacului

      Se numeste Septimius Ilarie. Un barbat cu un aspect fizic comun, aparent fara insusiri. Si totusi, cum reuseste un astfel de barbat sa cucereasca numeroase femei, de la adolescente naive pina la mature trecute prin numeroase experiente? Cum reuseste sa le satisfaca atit dorintele sufletesti, cit si pe cele trupesti? La aceste intrebari raspunde romanul Femeile insomniacului printr-o naucitoare cascada de intimplari descrise cu umor (uneori negru), ironie si sarcasm. La sfirsitul lecturii, orice femeie isi va dori sa cunoasca un barbat ca Septimius Ilarie si orice barbat si-ar dori sa semene, macar putin, cu acelasi Septimius Ilarie.

     „Se spune ca realitatea este dura, insuportabila, ticaloasa. Personajul negativ al existentei, de care te apropii doar daca ai gasit firele potrivite pentru a-ti confectiona tunica protectoare. Cu o croiala mai veche, urzita din Memorie, sau mai noua, impletita din Speranta.

      In "Femeile insomniacului", Radu Tuculescu pune din nou Muzica sa zica povesti, sa arcuiasca fictiuni, sa se descurce cu itele unor intimplari de viata curenta, care, privite in sine, produc repulsie si oroare, dar, luate armonios, in acompaniament, reusesc perfor-mante rare si paradoxale. Pasajele intensive transporta recuzita de gala, alcatuita din carti, povestitori, ascultatori-scriitori-rezonatori, pereti-biblioteci sau pereti-tuburi de orga, mobile vechi, arome culinare, partituri muzicale si sexuale, adica tot atitia indici de creativitate. Voracitatile trupesti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina. Se prepara detaliat-magistral festinuri de bucate simple, se strecoara cu inclinatie interludii erotice magnetizante, din care pina si neinsufletitele ies insufletite, se alege repertoriul de piese classic-jazz si rhythm&blues, ca sa imbie melancolic-meticulos la rostirea povestilor.

      Ademenitor in nadele frumosului, Radu Tuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasa cititorilor decit o singura nemultumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfirsitul cartii.” (Cristina Balinte)