Doamnele de marti

         Volumul Doamnele de marţi s-a vândut în peste opt sute de mii de exemplare în numai jumătate de an, în Germania, şi a fost publicat în douăzeci şi trei de ţări.
       „Minciunile sunt ca bumerangul. Se întorc şi îl lovesc pe cel care le-a lansat în lume, ca să împiedice un rău şi mai mare. Uneori imediat, alteori după ceva timp.“ - Monika Peetz, Doamnele de marţi

        Cinci doamne, cinci prietene. Cu cincisprezece ani în urmă, după absolvirea unui curs de limba franceză, cele cinci doamne au hotărât să bea un pahar la Le Jardin şi de atunci se întâlnesc cu sfinţenie în prima zi de marţi, din fiecare lună. Au masa lor rezervată, aceeaşi, lângă şemineu, şi toată lumea le numeşte doamnele de marţi. Iar acum plănuiesc ceva cu totul special, o călătorie la capătul căreia nimic nu va mai fi cum a fost. Un roman despre prietenie şi cinci destine, despre ceea ce credeai că ştii şi, mai presus de toate, despre cât de mult te-ai înşelat.

          Cinci doamne, cinci prietene. Cu temperamente cât se poate de diferite. Caroline, avocat de meserie, consecventă şi hotărâtă, Kiki, mereu îndrăgostită, Eva, familistă convinsă şi sclavă a cifrei patru. Are patruzeci de ani, patru copii şi mintea în patru zări. Estelle, soţie de farmacist, femeie modernă şi răsfăţată, genul care îşi îndeasă peste măsură în geamantane şi îi lasă pe alţii să i le care. Şi Judith. Minionă şi plină de graţie, regina dramelor din societatea lor, care preferă să-şi discute problemele la nesfârşit în loc să le rezolve.

             Iar acum se aflau în punctul de pornire: cinci doamne, cinci doamne de la oraş, in the middle of nowhere. 
Caroline purta o pălărie, Kiki o bandană adolescentină, Judith arborase o mină tristă, Eva îşi făcuse eterna şi neglijenta sa coadă de cal, iar Estelle le privea pe toate prin lentilele ochelarilor săi de soare supradimensionaţi şi mondeni. Brusc şi-a dat seama că nu se vedea nimic prin ei. Dar, după ce şi i-a luat de la ochi, a trebuit să constate că ei nu aveau nicio vină, deşi erau atât de întunecaţi, după toate exigenţele ultimei mode. Nu se vedea nimic pentru că pur şi simplu nu era nimic de văzut. În afară de peisaj, bineînţeles. Peisaj la nesfârşit.
            Cursa care le adusese până acolo se făcea nevăzută spre linia orizontului, luându-şi cu ea şi zgomotul de motor.

Monika Peetz, Doamnele de marţi