Este la Caragiale un umor inefabil ca si lirismul eminescian, independent de orice observatie ori critica, constand in caragialism , adica intr-o maniera proprie de a vorbi. Spectatorul ia fraza, vrajit, din gura actorului si o continua singur. Cand Pristanda vorbeste de remuneratia lui dupa buget, simti nevoia de a striga din stal: mica, sarut mana, coane Fanica , intr-atat aceste replici, sentinte, traiesc singure cu o pura viata verbala. Ele zugravesc misterios sufletul nostru volubil si ne reprezinta inanalizabil, desteptand simtul estetic nu prin curiozitate, la prima lectura, ci prin imposibilitatea de a le mai inlatura din constiinta dupa ce ne-am familiarizat cu ele. (George Calinescu)
_92e23e55-455x700-70.jpg)
