De-aproape patruzeci de ani regizorul Mihai Maniutiu isi alinta, oranduieste, biciuieste, ocroteste si insceneaza cosmarurile cu ludica marinimie. si-a petrecut singuratatile dureroase prin sangeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist si teatrul-dans. A fictionat borgesian, a cultivat absurdul existential beckettian, a facut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuara din folclorul romanesc, ritualizand cu stralucitoare raceala ororile subconstientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotica, mecanismele terorii, uitarea si pustiirea de sine. Acum a ajuns la esenta. Inauntrul fiintei. Acolo unde nu mai sunt (em) decat eu si cu mine. Hingherul si umbra lui. Incotro? si la ce bun? Exista iesire, ispasire, izbavire? Suntem in limb , draga prietene, ar spune camusianul Clamence din Caderea . Adica in anticamera infernului. Bun venit! (Dan C. MIHAILESCU)