Tu ma nspaimanti cu visuri, si n spaime pui vedenii, zburdalnicul meu suflet rupandu-mi-l de duh si oasele, de moarte. Ca nu traiesc cat veacul, sa ndur la nesfarsit; ci lasa-ma in pace cu viata-mi gaunoasa!... Ce-i omul, ca Tu Insuti l-ai ridicat in slavi? ce-i omul, ca Tu Insuti sa nu-l scapi din vedere, sa ai un ochi asupra-i din seara pana n ziua si n ceasu-i de odihna sa-l iei la intrebari? O, pana cand ma nvalui, si pana cand m acoperi, si pana cand n am tihna nici sa-mi inghit scuipatul? Dac am gresit, ce oare sa fac eu? ci spune-mi, Tu, Cel ce pan si gandul din om il sfredelesti!... De ce m ai pus pe mine sa-Ti stau, eu, impotriva, si sarcina sa-Ti fiu? De ce faradelegea Tu nu vrei sa mi-o uiti si pentru ce pacatul din mine nu mi-l speli?... si-acum, merg in pamant; curand s-o face ziua, dar eu nu voi mai fi. (Iov, 7, 14-21)
