E cineva care n-o cunoaşte pe Svetlana Cârstean? Există vreun cititor de poezie care n-a citit cărţile părinţilor, iubirii şi singurătăţii din Floarea de menghină? Mai e cineva care nu aşteaptă, deja de ani buni, cea de-a doua carte a Svetlanei, de preferinţă rhomanul, cum se poartă acum, cum ni se cere şi cum sîntem împinşi să facem? Dacă, totuşi, mai e cineva care n-o cunoaşte pe Svetlana Cârstean (iar cine o cunoaşte, de obicei o cunoaşte mai bine decît se cunoaşte ea însăşi), cineva care nu i-a citit minunatul volum de debut ce a luat şi a meritat toate premiile literare ale lui 2008, cineva care nu i-a aşteptat rhomanul, ei bine, chiar şi acel cineva, fără prejudecăţi şi aşteptări constrîngătoare, va înţelege apariţia firească a noului volum de poezie Gravitaţie. Carte a greutăţii şi a harului, Gravitaţie e un perfect mecanism al înălţării, al levitării, al vulnerabilităţii răscumpărate, al d.u.r.e.r.i.i., revoluţiilor şi resurselor afective („cine nu e mîngîiat nu există"), al iubirii materne. Dar mai e ceva: e ultima carte (jucată) a poeziei. Ea răspunde – într-un fel inconfundabil, inegalabil şi inenarabil – la întrebarea: cît mă poate ridica de la pămînt poezia? Pe Svetlana Cârstean a dus-o „în grădina de liliac de dincolo de rîu", unde Alejandra Pizarnik găsea ţara poeziei adevărate. În Ţara Gravitaţie totul e inocent, totul e, din nou, perfect învelit de ultimul acoperămînt al poeziei.
Simona Sora