O limba comuna

    Premiul pentru proza al Academiei Romane pe 2006.
    Prefata de Marius Chivu.
    Pe Sorin Stoica il citesti aproape fara sa conteze prea mult despre ce scrie. Mult mai important este cum scrie. Iti da impresia ca este in stare sa comenteze savuros si instructiunile de folosire ale unui extinctor plasat pe holul spitalului in care isi poarta zilele personajele sale. Desi e aproape surd, eroul cartii stie sa auda zgomotul de fond al unei vieti amarite, sa descopere in asta spectacolul realitatii in care traim. La fiecare pagina – fie ca rizi, fie ca esti indignat alaturi de povestitor fata de „conjuratia imbecililor” pe care i-a intilnit –, ai senzatia ca vrei sa o citesti repede-repede si pe urmatoarea.
    „Am un stil hibrid cu aparente parodice de text bascalios. Textele mele nu sint insa decit asumate, sincere. De fapt, scriu asa pentru ca n-am incotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui sa va povestesc pe scurt viata mea pentru a intelege. Asta si fac in cartea mea.” (Sorin Stoica)