Biografia parintelui Mandita este destul de bine cunoscuta, datorita eforturilor discipolilor lui fideli sau admiratorilor, care, cu rabdare, au strans fiecare fila a vietii marelui duhovnic, continuandu-i in acelasi timp lucrarea misionara. Amintim aici doar cartea in doua volume ale lui Gheorghe Ionescu, intitulata simplu Viata parintelui Nicodim Mandita si studiile lui Nicolae Radulescu. Ne vom multumi sa prezentam doar cateva elemente esentiale dintr-o viata plina de infaptuiri duhovnicesti, insistand pe doua chestiuni de cea mai mare importanta: modelul sau de duhovnicie, rolul jucat de cuvantul tiparit in cadrul acestuia si, legat de aceasta chestiune, semnificatia arestarii si condamnarii parintelui. Nicolae Mandita s-a nascut in satul Bunesti din judetul Arges, pe 28 octombrie 1889. Desi nu a putut sa faca mai mult de cinci clase elementare, tanarul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare catre lectura, cele citite impartasindu-le cu cei din sat. In 1911, se inroleaza in armata, in care va sluji pana in anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria si la luptele din timpul primului razboi mondial. Desi era deosebit de apreciat, el a ales ca, dupa incheierea conflagratiei mondiale, sa urmeze calea monahismului, calugarindu-se in anul 1920, la manastirea Magura, judetul Bacau, cu numele de Nicodim. Datorita evlaviei si pregatirii duhovnicesti deosebite, el va primi in scurt timp si harul preotiei. In aceasta calitate, va fi trimis sa slujeasca in lume in localitati precum Valcele si Schitu - Frumoasa din judetul Bacau, Paclisa, judetul Alba, Hasmasul Ciceului, Leurda Garboului si Simisna, judetul Cluj. Timp de 13 ani va sluji cu multa ravna in cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurta perioada in spatiul monahal, la manastirea Giurgeni, din judetul Neamt. Parintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a parasit locul ferit al manastirii si a avut curajul sa coboare in lume, pentru a raspandi cuvantul lui Dumnezeu. Gheorghe Ionescu ne arata cum parintele Nicodim, departe de a se sminti in lume, a reusit de fiecare data sa aduca oamenii pe calea credintei si sa-i faca sa traiasca in mod riguros, conform perceptelor crestine. Cele propovaduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe intelesul celor multi, care jalonau calea catre o viata autentic crestina. Elemente aparent exterioare, precum interdictia de a mai bea sau nunta fara lautari , marcau de fapt asumarea de catre o anumita persoana a unei existente calitativ superioare. Iar in toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al parintelui, care nu a facut niciodata rabat de la preceptele dreptei credinte, fiind extrem de exigent in aceasta privinta. Parintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, aparandu-si turma si cautand sa readuca la sanul ei pe cei care trecusera la alte credinte, dar si in acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fara a recurge la masuri coercitive. Numeroasele dispute de natura teologica, extrem de numeroase si pasionale in satele romanesti in perioada interbelica, l-au convins, daca mai era nevoie, de necesitatea cunoasterii temeinice de catre preoti, dar si de catre credinciosi, a Sfintei Scripturi si a invataturii Bisericii Ortodoxe. Asa cum spune Gheorghe Ionescu, de la bun inceput parintele si-a dat bine seama ca, de nu vor citi crestinii carti folositoare de suflet, nu se va putea realiza transformarea lor, din oameni vechi in oameni noi. Nu-s de ajuns numai predicile, slujbele, Tainele sfinte si exemplul vietii traite, ci e absolut de mare trebuinta sa li se ofere oamenilor si carti sfinte spre citire, aceasta constituind hrana sufletului crestinesc, dupa cuvantul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice in Sfanta Sa Evanghelie: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu . (p.82)
